Bunicului meu - MIHAIL M. TOTOIANU

.

.

.

.

.

.

Peste plaiurile lu ‘Habarnam… Habarnam-ismul pluteshte in aer. Si nu-i metafora - este noxa!

Habar nu avem!… Si Ce este Spectaculos, in sensul ca ofera un spectacol de proportii fantastice - unei Priviri Incercate,.. este ca nimeni nu pare sa-si dea seama.

Suntem… “Definitia Habarnamismului”… i.e. “Prostie Crasa Dublata de Nepasare”.

Pe asemenea Plaiuri… Demonul Timpurilor se Joaca in Liniste. Jocul Lui nu este tulburat de Cutezanta Gandurilor si nici de Eroismul Faptei - vreunui muritor.

Jocul este un “Joc de Trei” cu Acvila si Lupul. Una-Singura stie Drumul prin Ceruri… si Altul-Singur stie Drumul prin Lume.

Carpatii au fost Cuceriti in numele… sau… pe urmele lor:

Dacii aveau Lupul pe Stindarde si Aquila pe “Koson” - mascareala pentru Denarius si Signum, de pe vremea cand Brutus platea Daci mercenari impotriva Romei.

Romanii aveau Aquila Jovis si Lupa Capitolina.

Onogurii isi aveau Soimul - Togrul si Lupoaica - Asena.

………………………………………………….

Daaaaar!…. Se revenim la oile noastre! Ce se intampla… pe Taramu’ lu’ Habarnam in 1837?

… Se nastea Ionica Torcalau,.. si cam atat. Au inceput sa se petreaca, insa, lucruri interesante (abia) prin 1862. Atunci, sub Cuza, Tara se va numi pentru prima data Romania iar Chirilitza va fi inlocuita de Alfabetul Latin.

La numai cativa ani dupa ce am “parasit buchiseala ceasloavelor”, am inventat o notiune - tare de tot! Si anume: Protoromânii… adica nishte Daco-Romani-Crestini-Incipientzi.

Noi nu stiam multe… eram pe Orbita Eternei Reintoarceri. In 1800… peste 90%… eram Tarani Analfabetzi… si Intzelepti! In 1900… peste 80%… eram Tarani Analfabetzi… si Intzelepti!

Desi… multi ne-au “bagat in origini” , adica - prin istoria noastra… si continua sa o faca; Noi nu invatam nimic!

Aceasta situatie trebuie sa inceteze! Iata:

Pentru inceput, sa luam cuvantul:

pízdă (pízde), s. f. - Organul genital femeiesc. - Mr. chizdă. Sl., cf. bg. dialectal, slov., ceh., pol. pizda, sb. pižda, rus. pizdá (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Vasmer, II, 355). - Der. pizdi, vb. (a o încurca, a o păți).
Sursa: DER

Ce ne spune oare, acest Cuvant?!..

Ca, la Re-Inceputurile noastre, pe aceste meleaguri… am gasit multe femei de origine slava. Cum numeam, noi, totusi - acea zona minunata?.. Noi - adica NOI MOCANII!

sgắu (-uri), s. n. - 1. Gaură, concavitate. - 2. Uter, matrice, sîn. - Var. zgău, și der. Lat. căvum, cf. gaură. Alb. zguiërom. (Philippide, II, 742) ar putea proveni din S- ar putea fi expresiv sau urmaș al lat. ex-, cf. Crețu 384. - Der. sgăura,vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), format pornind de la pl. (după Pascu, I, 91 și Candrea, din lat. *excăvŭlāre); sgîivar. (sgăi), vb. (a căsca ochii; refl., a se holba); după Pascu, Arch. Rom., VI, 267, de la un lat. excăvῑre); sgîit, s. m. (persoană cu ochi holbați); bîzgoia (var. bîzgîi), vb. (Trans., Banat, a se holba); stăura (var. astăura), vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), în loc de sgăura.
Sursa: DER

Oricum… actiunea interesanta, din punctul de vedere al muierii (din Lat. mulier) se petrecea @:

lindíc (lindíce), s. n. – Clitoris. Lat. landĭca (Philippide, Principii)

Noi eram Vlahi… si aveam:

púlă (púle), s. f. - Membru viril. - Mr., megl. pulă. Lat. pulla, f. de la pullus „pui” (Crețu, R. pentru istorie, VI, 83; Candrea-Dens., 1455). Pentru semantism, cf. Arg. din Madrid polla „membru viril”, it. uccello „membru viril”. Der. din lat. pupula (Crețu 360) este fantastică. - Der. din lat. pūbes, prin intermediul unei forme *pūbŭla (Pușcariu 1396; REW 6806; Pascu, I, 147), este improbabilă, cf. Tiktin și Graur, Bl, V, 110. - Der. pulărău, s. m. (desfrînat), pentru al cărui suf. cf. bătălău, fătălău. Este de presupus că it. pollaco „codoș“, portare i polli „a codoși” pornesc de la același cuvînt.
Sursa: DER

…Dar, atunci, se pune intrebarea: Unde erau barbatii acelor femei gasite de Noi prin Ardeal… si cum se numeau?!

Ei se numeau Botoshani… pentru ca aveau obiceiul sa se descalte cand intrau in bordeiele captusite cu balegar. Cand or coborat Mocanii de prin Munti si chiuiau vaile de Strigarea: DA-I BA!!!… astia, botoshanii, au luat-o la sanatoasa, in obiele(…un fel de botoshei), spre Barlad. Cei care nu au apucat sa fuga,.. ne-au ornat (fara sa si-o doreasca) Batele - cu Dinti.

Ceilalti “baietzi rai” navaliti peste femeile Slavilor din Ardeal… or fost Secuii-Onoguri. Astia aveau cosoare…

Acum,.. lasand moaca la o parte!.. Ce puteam sa facem, noi, cu ele - atatea muieri?! E clar… le faceam femei - adica familie. Cum?.. Le conjugam in verbul: a…

fúte (fut, futút), vb. - A copula. - Mr. futire, megl. fut. Lat. fut(u)re (Pușcariu 692; Candrea-Dens., 707; REW 3622), cf. it. fottere, prov., cat. fotre, fr. foutre, sp. hoder, port. foder. - Der. futai, s. n. (Arg., copulație, coit);
Sursa: DER

… Asa ca… Protoromânii nu aveau cum sa fie Daco-Romani-Crestini-Incipienti. Eventual: Romano-Slavi-Oarecum-Crestini.

…………………………………………………….

DAR… Sa Revenim la Anul 1837!

Atunci, Inaintea Erei Noastre (…de români), se publica in Europa Occidentala,.. in Spatiul German… o carte intitulata: “Zur Geschichte Trajans und seiner Zeitgenossen” …. adica: “Istoria lui Traian si a Contemporanilor Sai” … scrisa de - Heinrich Francke.

In aceasta Carte se vorbeste, din perspectiva inceputului de sec. XIX, despre Daci, Romani,.. Razboaiele dintre Ei… Intemeierea Provinciei Dacia Traiana… “Limba populara din Tara Romaneasca”… Columna lui Traian - adica… Primul Capitol din orice Istorie Scrisa a poporului român.

Din aceasta carte au facut conspecte Pashoptishtii care, mai apoi, se dadeau originali…

Aceasta carte, apare in orice bibliografie a Istoriilor lui Traian scrise dupa 1837…

Aceasta carte a fost tradusa in Limba Romana… si editata o singura data. Este vorba de Academicianul Petru Brosteanu,.. in anul 1897, Brasov: “Istoria Împăratului Traian şi a contimporanilor săi”

Citind acele capitole care intereseaza imediat Istoria Noastra, mi-am dat seama… chiar de la primul alineat… si - de ce nu a mai fost adusa in atentia publicului larg…

… Pana Acum,..

… Cand am incercat sa o traduc din original:

……………………………………

V.

Getii si dacii

A. Teritoriul

Este foarte probabil ca populatia Traciei si a Dunarii de Jos sa fie originara din Asia si sa fii imigrat in Europa din zona Caucazului in nordul si sudul Marii Neagre. Acest lucru este sugerat de nume si limba, religie si traditii.

Dacii romani erau doar o ramura a marelui popor al getilor, care de-a lungul secolelor si-a aparat teritoriul mai mic sau mai mare in functie de norocul sau ghinionul pe care il aveau in lupte. Herodot, care i-a vazut probabil insusi, a adunat primele informatii despre acestia de la grecii din zona Stramtorii Dardanele, si i-a numit geti, descinzatori din traci, deoarece nu se deosebeau de tracii de la sud nici prin limba nici prin obiceiuri.

El ne informeaza ca Darius, cu ajutorul podului facut din vase, care i-a permis sa traverseze Stramtoarea Bosfor, a inaintat in Tracia pana a ajuns la izvorul raului Tearus. Drumul spre cele treizeci si opt de izvoare ale acestui fluviu, ce curgeau dintr-o stanca, era la distanta egala de la orasul Heräum langa Perinthus sau Heracleea, acea colonie a cimerienilor si de  la Apollonia, la Pontul Euxin, aceasta din urma, renumita colonie a celor din Milet prin marele Templu al lui Apollo, astfel incat acea stanca cu izvoare putea fi gasita la cateva ore distanta de Salmydessus spre interiorul tarii. Raul Tearus se varsa in acum necunoscutul Contadesdus; acesta in Agrianus (Erganeh), care la cateva mile spre sud de Adrianopol se varsa in Hebrus (Marita). Dupa aceasta, Darius a ajuns la un alt rau numit Artiscus (Tunsa), care curgea prin tinutul odrisilor si in apropiere de Hebrus (Marita), desi pe partea opusa, cursul sau dinspre Muntii Balcani continua inspre sud. Tinutul odrisilor, sau Tracia propriu-zisa se invecineaza la nord cu Muntii Balcani si la est cu Muntii Rodopi, amandoi formati din Muntii Scomius, partea centrala si cel mai inalt varf dintre Marea Adriatica si Marea Neagra, de unde lanturile muntoase se intind in tara: Muntii Balcani la est inspre Marea Neagra; Muntii Rodopi la sud inspre arhipelag, si tot in aceeasi directie Muntii Cercine sau Bertiscus, care se intinde spre Athos; mai departe spre vest Orbelus si Scodrus, care se incheie cu o prelungire nordica si sudica avand diferite denumiri. Cea dinspre nord se numeste Scodrus si o parte a celei sudice Candavus.

Dupa versantii acestor munti, prin ramificatiile principale ale Muntilor Scomius, tinutul dintre Marea Adriatica si Marea Neagra, Istru si arhipelag se imparte in patru parti; partea sud-estica se numea Tracia, cea nordica Moesia Inferioara, cea sud-vestica Macedonia si cea nord-vestica Moesia Superioara, a carei parte cea mai nordica aflata pe Dunare purta si numele de Dacia Ripensis. Tinutul de coasta al Marii Adriatice aflat la vest de Moesia Superioara si Macedonia se numea Illyria, desi partea de sud a acestei portiuni, cu capitalele Scodra si Dyrrhacium era numita de catre romani si Epirul Nou. Popoarele care au locuit  pe rand in aceste provincii vor fi supuse cercetarii.

Inainte ca Darius sa ajunga la Dunare, a trebuit sa treaca peste Muntii Balcani, dincolo de care i-a invins mai intai pe geti, care s-au aruncat necugetat intr-o lupta cu el. Herodot spune despre acestia ca erau cei mai barbati si mai drepti dintre traci si se credeau nemuritori.

B. Razboaiele getilor sau dacilor inainte de Traian

Tucidide cunoaste poporul getilor din tinutul dintre Muntii Balcani si Istru, dintre raul Iantra si Pontul Euxin si spune despre ei ca ar fi fost vecini ci scitii, ar fi avut acelasi port si ar fi fost in general arcasi calare. Probabil getii au ramas in aceasta zona pana pe timpul lui Filip al Macedoniei si al fiului sau Alexandru. Acestia si urmasii lor au inceput sa supuna tot mai multe triburi trace prin puterea armatei si sa-i invinga pe cei care s-au opus. Filip, in drumul sau catre orasele grecesti de la malul marii, in special Istriana, a atins si tinutul getilor, care la inceput s-au aliat cu scitii pentru rezistenta, insa cu care dupa aceea a ajuns la o intelegere. Ei au migrat apoi in cea mai mare parte la nord de Istria, desi unele triburi au ramas pe malul de sud al fluviului.

Pe locul getilor plecati au venit Kobryzi, de la poalele nordice ale Balcanilor; in campiile de langa gurile de varsare ale Dunarii insa, au venit mai tarziu alte popoare dintre care cel mai cunoscut este cel al Bastarnilor. Un neam al acestora din urma s-a stabilit pe insula Peuca (Fichteninsel - Insula Molizilor), si s-a numit Peucini. Alt popor migrator care a venit in directia aceasta a fost de origine sarmatica si este numit de catre romani poporul scit, motiv pentru care si mai tarziu partea nord-estica a provinciei Moesia Inferioara si-a pastrat numele de Scitia Mica.

Din cauza ca getii erau vecini periculosi si poate ca dupa moartea lui Filip faceau impreuna cu Scordiscii si Triballii, incursiuni in tinuturile ocupate de macedonieni, Alexandru a pornit o expeditie impotriva acestora. Arrian ii numeste pe geti dupa obiceiul de a trimite un legat la Zamolxes - “nemuritorii”… si povesteste cand mentioneaza expeditia impotriva Illyrilor si Triballilor, ca Alexandru a vazut pe cealalta parte a Istrului 1000 de geti calare si peste 10000 pe jos, care, vroiau sa se opuna trecerii lui peste rau. Pentru ca vroia sa vada malul stang al Istriei, Alexandru a coborat de pe vas, a ordonat sa se adune toate monoxilele localnicilor care erau multe pentru ca oamenii de pe malul Dunarii le foloseau la pescuit, comunicau intre ei cu ajutorul lor si multi dintre ei le foloseasu cand vroiau sa prade, dar si cu ajutorul burdufurilor umplute cu paie, a reusit sa treaca fluviul cu aproximativ 1500 de calareti si 4000 de pedestrasi.  Trecerea au facut-o in dreapta, intr-un loc in care puteau debarca mai usor pe tarm datorita unui camp intins de grau care ii masca. Cand se crapa de ziua Alexandru s-a pus in miscare din mijlocul lanului si a poruncit pedestrasilor sa culce la pamant graul cu lancile pana la capatul campului semanat. Cavaleria a tinut-o in urma, cat timp pedestrasii au marseluit prin lanul de grau, imediat insa ce acestia au iesit din el, Alexandru a condus personal cavaleria pe flancul drept in timp ce pedestrimea care forma falanga era condusa de Nikanor. Getii totusi nu au rezistat nici macar primului atac al cavaleriei; caci indrazneala lui Alexandru, care a traversat intr-o noapte, fara poduri, Istrul, cel mai mare dintre toate raurile, li s-a parut de neconceput. Spre avantajul lui Alexandru a fost si masa compacta a cavaleriei si navala acesteia. Mai intai s-au napustit asupra orasului, care dupa Barbier du Bocage se afla in apropierea satului Cornicel de astazi, la o parasanga (aproximativ ¾ mile) distanta. Getii, cand l-au vazut pe Alexandru cum inainta grabit, pedestrasii pozitionati la rau in falanga compacta pentru a nu cadea intr-o abuscada si cavaleria in avangarda, au abandonat fortificatia slab intarita; au luat atatea femei si copii cu ei cat putea duce pe cai si au pornit in locuri cat mai departate de rau, in interiorul stepei. Cetatea, si tot ce au lasat getii in urma lor a cazut in mainile invingatorului. Alexandru a luat prada prin Meleager si Philippus si a distrus cetatea. Din acest moment getii au locuit atat la nord cat si la sud de Istru.

Si urmasul lui Alexandru, Lisimah, rege al Traciei, a traversat impreuna cu armata raul pentru a se lupta cu getii, s-a avantat insa prea mult in interiorul tarii, a fost inconjurat si obligat sa capituleze. Getii s-au retras voit si i-au ademenit cat mai departe de rau in stepa indepartata. Rege al getilor era Dromihete. Dupa ce acesta l-a luat prizonier pe Lisimah, i-a aratat saracia si modestia sa si a poporului sau si l-a rugat sa nu se lupte cu astfel de oameni, ci sa traiasca in pace cu ei. A aratat ospitalitate si a incheiat o alianta cu Lisimah, dandu-i drumul si oferindu-i posibilitatea de a rascumpara prizonierii.

Diodorus spune despre Dromihete ca a fost un rege al tracilor care, dupa ce l-a eliberat pe Lisimah, a recuperat fara nicio greutate toate fortificatiile tracilor.

Polyänus spune: Dromihete era regele tracilor, Lisimah regele macedonienilor. Macedonienii au plecat sa lupte impotriva tracilor iar acestia i-au invins prin viclesug. Comandatul de razboi al tracilor, Aethis, s-a dat drept dezertor de partea lui Lisimah, macedonienii au avut incredere in el si acesta i-a atras in tinuturi neumblate de unde nu mai puteau sa scape. Cand au trebuit sa lupte macedonienii erau infometati si insetati iar Dromihete a atacat omorand intrega armata inclusiv pe Lisimah. Numarul celor cazuti din armata lui Lisimah se ridica la aproape o suta de mii.

Dupa Pausanias, primul neam trac cu care s-a razboit Lisimah a fost neamul Odrisilor si apoi Dromihete si ai lui getii. Pentru ca a intalnit o armata care nu era deloc nepriceputa in tainele razboiului si pentru ca era superioara si din punct de vedere numeric, Lisimah s-a salvat doar prin fuga; fiul sau insa, Agatocle, care, mergea pentru prima oara la lupta a fost prin de geti, Lisimah a fost infrant si in urmatoarele batalii si pentru ca ii era teama pentru fiul sau luat prizonier, a incheiat pace cu Dromihete, a renuntat la posesiunile sale din zona Istrului ce odinioare apartinusera getilor si i-a oferit acestuia, desi nu cu mare placere, si mana ficei sale. Aceaste lucruri sunt sustinute de Pausanius, altii insa afirma ca nu Agathocles ar fi fost prins de geti ci Lisimah, acesta fiind eliberat in urma negocierilor purtate de Agathocles cu getii.

Urmatorul razboi ca insemnatate in care ii gasim implicati pe geti a avut un deznodamant nefericit pentru acestia. Dupa ce Antigonus Gonnatas, dupa razboiul sau cu Antichous, s-a intors in Macedonia, a fost nevoit pe neasteptate sa se lupte cu un nou inamic; deoarece galii care, sub conducerea lui Brennus inaintasera in Grecia, lasasera 15000 de pedestrasi si 3000 de calareti la granita de nord pentru aparare. Aceasta oaste doritoare de fapte razboinice i-a invins pe geti si pe triballi si ameninta Macedonia cu razboi dar au fost invinsi insa printr-un viclesug al lui Antigonus.

Romanii cunoasteau tinutul din partea de nord a Istrului, de la gurile raului pana la Olt, sub numele de stepa getilor; deoarece poporul getilor patrunsese pe atunci mai departe inspre vest prin puterncii bastarni. Poporul probabil germanic, sub Mitridade si Perseu, ultimul, rege al Macedoniei au venit din partea de nord a Marii Negre si i-au invins pe daci, un neam al getilor, astfel incat ultimii care se autointitulau daci si care erau cunoscuti si de romani sub aceasta denumire s-au retras mai departe spre vest si au eliberat tinutul care, de atunci a fost populat doar de hoardele razboinice ale sarmatilor.

Atunci cand acestia, condusi de regele lor Oroles, nu au reusit sa-i invinga pe bastarni, au fost obligati de catre rege sa se culce in pat cu capul la picioare si sa intreprinda ocupatii muncitoresti . Pedeapsa nu ar fi trebuit sa fie ispasita decat atunci cand acestia ar fi spalat rusinea adusa prin noi izbanzi in lupta.

Dacii si getii vorbeau aceeasi limba si datorita acestui fapt erau acelasi popor; doar ca cei din neamurile gete ce locuiau inspre Marea Neagra si erau cunoscuti mai bine de catre greci erau numiti de catre acestia geti, iar cei din tinuturile opuse spre Germania erau cunoscuti de romani sub numele de daci. Istrul purta denumirea de Dunare in cursul sau superior, acolo unde locuiau de fapt dacii iar in cursul sau inferior pana la Marea Neagra, acolo unde locuiau getii, se numea Istru. Dacii s-au intins la nord de Dunare in Transilvania, patria veche a lui Agathrysilor, si s-au tot extins pana la malul Dunarii spre Ungaria.

Tracii facusera incursiuni in Thessalia si Dalmatia si ajunsesera pana la Marea Adriatica in care si-au aruncat sulietele, semn prin care probabil vroiau sa arata stapanirea lor si asupra marii. Ei tratau prizionierii cu o cruzime de neimaginat crezand ca pot obtine favorurile zeilor prin varsarea de sange omenesc; beau din craniile inamicilor ucisi; secau si parjoleau totul in urma lor iar pe femeile insarcinate le maltratau pana la avortare . Cei mai salbatici dintre traci erau Scordiscii, puternici si sireti. Viata din paduri si munti se potrivea firii lor. Acest popor salbatic din Muntii Skordus din Moesia, Serbia, Bulgaria si Bosnia de astazi, a capturat o intreaga armata condusa de consulul Cato. Pana la acest incident, popoarele de pe ambele maluri ale Dunarii de jos erau aproape necunoscute de romani, intrucat grecii, de la Lisimah incoace, erau implicati in razboaie interne, intalnind prin aceasta o piedica in navigarea pe Marea Neagra; deoarce romanii aveau cunostinte despre aceste tinuturi doar prin greci.

Intrucat poporul s-a imprastiat datorita incursiunilor sale, a fost invins de catre Didius si impins in granitele sale, acesta sarbatorind un triumf.

Consulul M. Livius Drusus a primit comanda suprema si i-a alungat pe scordisci peste Dunare. Minucius a continuat sangerosul razboi din pozitia de consul si apoi din cea de proconsul, a pustiit regiunea raului Marita si a pierdut foarte multi calareti la traversarea raului din cauza sloiurilor de gheata de pe rau. Getii, compatrioti ai scordiscilor, au fost imprastiati prin viclesug de razboi. Piso a patruns pana la Muntii Rodope, in mijlocul Traciei si a ajuns pana la Caucazul.

In anul 76 i. Chr. dupa consulatul sau, Appius Claudius Pulcher a fost trimis spre Macedonia avand functia de comandant, a purtat mici lupte cu diferite popoare ce locuiau in zona Muntilor Rodopi, s-a imbolnavit si a murit acolo.

Acestuia i-a urmat Cajus Scribonius Curio, consulul anilor anteriori 75 i. Chr. El i-a invins pe dardani, care locuiau in partea de sud a Moesiei Superioare, intre Muntii Scodrus si Muntii Orbelus, si a fost primul roman care a patruns pana la Dunare, insa nu a trecut spre Dacia deoarece se temea de padurile intunecate ale acesteia. El a dobandit onoarea unui triumf si a incheiat razboiul in trei ani.

Lucullus a ajuns pana la Don si la lacul Maeotis. Florus afirma ca acesti dusmani sangerosi nu puteau fi invinsi decat prin aceeasi cruzime si de atunci romanii isi treceau prizonierii prin foc si sabie si nimic nu era mai inspaimantator pentru barbari decat sa astepte cu mainile taiate sa li se hotarasca soarta.

Cand Burebista a venit la puterea getilor, poporul era slabit datorita numeroaselor razboaie;el l-a ridicat insa prin exercitiu si obisnuinta la solidaritate si munca sustinuta, astfel incat, in cativa ani el a creat o puternica armata si a supus tinuturile de la Borysthenes pana la Noricum. Cu o armata de 200000 de razboinici era temut si de romani, intrucat acesta, fara nicio retinere, a trecut Istrul si a pradat Tracia pana la Macedonia si Illyria. In acelasi timp a devastat si tinutul celtilor, care se amestecasera cu tracii si illirii si i-a nimicit pe bojerii sub Critasirus, si pe taurisci, astfel incat teritoriul acestora a devenit atat de putin populat cum fusese odinioara, din cauza bastarnilor, teritoriu estic al getilor. Poporul insa i s-a supus de bunavoie deoarece acesta avea in serviciul sau un vrajitor, Deceneu, care fusese in Egipt si invatase unele semne prin care pretindea ca recunoaste dorintele zeilor. Acesta era fara indoiala unul dintre preoti, urmasi al lui Zamolxes. O dovada a faptului ca poporul asculta de acesta a fost ca s-a lasat convins sa extermine viile si sa traiasca fara vin.

Aceste evenimente se petreceau pe vremea lui Iulius Caesar. Prefectii Macedoniei au purtat rzboaie dese cu tracii, galii, illirii deoarece acestia se apropiau tot mai mult de zona de vest a Dunarii si faceau incursiuni periculoase. Probabil ca si dacii, dornici de lupte, au participat la aceste incursiuni si Iulius Caesar planuise o compania in zona acestora, insa moartea l-a impiedicat sa o duca la capat. Razboaiele interne din cadrul acestui popor ce au urmat i-au facut pe romani sa nu le mai acorde atentie, astfel incat sub conducerea lui Burebista puterea lor s-a marit considerabil.

August intentiona sa-i invinga in lupa pe daci si bastarni inca dinaintea ultimului razboi cu Antoniu, din acest motiv si-a dorit initial sa uneasca locuitorii din tinutul Savei cu imperiul. Cand a ajuns in tinutul segestanilor, un popor de origine paeonica, acestia au trimis soli in intampinare, care sa-l intrebe ce-si doreste. August a raspuns ca dorea ….., in orasul lor, …… Acelasi lucru il spune deja Appian in capitolul anterior si in acelasi timp spune ca Segesta l-ar fi ajutat pe August in razboiul planificat impotriva bastarnilor.

El reusise sa infranga popoarele acelea neastamparate care il batusera si pe Antoniu si alese un loc de pe malul raului Sava, unde acesta se uneste cu Culpa cartier principal, dar in urma unei rani primite in lupta cu dalmatii s-a vazut nevoit sa-i predea comanda lui Statilius Taurus. Dacii au trimis soli la August pentru a cere pace insa acesta a respins conditiile lor exorbitante si astfel dacii au trecut de partea lui Antoniu, dar acesta a putut trage putin folos din aceasta alianta deoarece in tabara dacilor s-au iscat certuri in urma carora Burebista a fost ucis iar tara lui a fost impartita intre mai multi succesori si pretendenti. August l-a trimis pe Crassus cu o oaste romana impotriva poporului dezbinat in patru sau cinci partide, care sub conducerea diferitilor regi navaleau prin Tracia, iar neunirea lor a facut ca acestia sa fie o prada usoara pentru armata romana.

Un rege getic, Roles, care ii daduse ajutor lui Crassus in subjugarea bastarnilor, l-a vizitat pe acesta si a fost primit de Crassus si salutat ca amic si aliat al romanilor. Roles, fiind in razboi cu un alt rege getic numit Dapyx, l-a chemat pe Crassus in ajutor. Acesta a venit, a respins calaretii inamici inapoi la pedestrasi, l-a invins pe Dapyx si l-a inconjurat si cand se pregateau sa cucereasca cetatea, asediatii in frunte cu regele lor Dapyx s-au sinucis. Fratele lui Dapyx a fost luat prizonier dar Crassus i-a redat libertatea. Ceilalti geti s-au retras impreuna cu femeile, copiii si averile lor intr-o pestera mare numita Cira, loc unde fusesera inchisi si titanii atunci cand au fost persecutati de zei. Crassus a asupat gura pesterii si prin foame i-a obligat pe cei dinauntru sa se predea. El a continuat razboiul si impotriva celorlalte popoare getice, s-a apropriat de Genucla, cetatea cea mai importanta a regelui Zyraxis, sub pretextul ca acolo s-ar fi aflat emblemele romane luate de bastarni dupa infrangerea lui Antoniu. Genucla era asezata langa Dunare, Crassus a atacat-o pe apa si pe uscat si a cucerit-o dupa o lupta scurta dar apriga, pe cand Zyraxis era absent. Auzind despre cele intamplate acesta si-a luat toate comorile si a alergat la sciti pentru a le cere ajutorul impotriva romanilor.

Astfel puterea poporului, reinviata de regele Burebista, s-a pierdut prin razboaiele interne si prin armele romanilor.

Dacii liberi s-au retras in munti avandu-l ca rege pe Cotiso care probabil dupa supunerea ultimului rege a primit toata puterea, au reorganizat regatul decazut sub conducerea poporului dacic si au inceput sa faca incursiuni peste Dunarea inghetata in tinutul romanilor pentru a prada. August i-a respins in anul 15. i. Chr. prin Lentul dincolo de Dunare si a intarit malul acestui rau prin asezand garnizoane. Cotiso a cazut in lupta si alti trei comandanti ai dacilor au fost invinsi, poporul insa si-a revenit repede si a fost iarasi gata de razboi.

In timpurile cand puterea getilor sau a dacilor era la apogeu, ei puteau dispune de o armata de 200000 de oameni; pe timpul lui Strabon adica in jurul anului 12 i. Chr. cand Tiberiu a supus Panonia, ei mai dispuneau doar de 40000 de oameni. Anul urmator, in 11 i. Chr., Tiberiu inabuseste o rascoala a dacilor care il impiedicau pe August sa inchida templul lui Janus; iar in anul 4 i. Chr. Aelius Catus a deportat 50000 de daci din patria lor in Tracia pentru a infrange puterea poporului, acest demers dovedindu-se a fi in zadar insa deoarece incursiunile acestora au continuat neincetat.

Intreaga parte nordica a Traciei devenise dupa razboaiele lui Crassus supusa imperiului roman si se numea Moesia. Inca dinainte de venirea romanilor acolo se aflau locuri fortificate in care acestia au plasat legiuni romane si au ridicat castre noi de-a lungul Istrului pentru apararea teritoriului impotriva getilor, bastarnilor si a roxolanilor de dincolo de Istru. In conspectul provinciilor impartite intre imparat si senat Moesia nu este citata, probabil din cauza ca la aceasta impartire, din intelepciune, August a trecut cu vederea peste aceste provincii care, desi erau subjugate nu capatasera inca institutile romane sau fusesera lasate inca sub principii indigene in dependenta imparatului, deoarece numai in acest fel putea acoperi diferenta numerica a provincilor sale fata de putinele cedate senatului. Moesia apare ca provincie doar la 15. d. Chr., cand se prelungise comanda suprema a primului pretor Poppaeus Sabinus. A fost asadar o “provincia principis”. De fapt tara fusese facuta provincie si prevazuta cu legiunile a III-a, V-a, VII-a si VIII-a ca garnizoana inca sub domnirea lui August; dupa nume insa ea a existat ca si provincie abia din primul an al lui Tiberiu. Mai tarziu sub conducerea lui Traian si apoi a lui Aurelian s-au mai asezat aici si alte legiuni. Romanii isi transportau materialul necesar pentru razboi in special pe raurile tarii care se varsau in Dunare: pe Margus, Timaeus si Cibrus la sud, apoi mai tarziu dincolo de Istru pe Olt si pe Mariscus, care curgeau din muntii centrali ai Daciei Traiane si se varsau la sud in Dunare.

Dacia Traiana a carei origine si stare formeaza interestul nostru principal s-a populat in mare parte din neamurile alungate din Dacia Ripensis. Acesti daci din partea de nord a Dunarii i-au avut ca vecini la est pe Roxolani si alte neamuri sarmatice, spre nord si nord-est pe Bastarni intre Carpati iar spre vest dincolo de Tisa pe Panoni si Iasigi. Impotriva acestora Tiberiu a primit comanda suprema. Acesta s-a aliat cu scordiscii din vecinatate care, prin vesmintele si modul de lupta semanau foarte mult cu panonii; cu ajutorul acestora a invins popoarele din Panonia, a vandut cea mai mare parte a tinerilor ostasi si i-a trimis in tinuturi indepartate. Senatul a vrut sa-i acorde onoarea unui triumf, August insa i-a oferit doar insemnele acestuia. Din cauza ca au participat la acest razboi dacii au fost slabiti astfel incat nu mai puteau aduna o armata decat de 40000 de ostasi. Doi ani mai tarziu pe cand Tiberiu si Drusu il insoteau pe August spre Galia, ei se vazura nevoiti sa-l paraseasca pe acesta si sa plece, Drusu impotriva sicambrilor si a cattilor iar Tiberiu impotriva dalmatilor si a dacilor.

De aici inainte nu s-a mai auzit nimic despre daci pana la inceputul razboiului dintre Vespasian si Vitelliu, cand trupele din Moesia au fost retrase si dacii au trecut Dunarea devastand provincia romana si cucerind castrele de iarna. Invazia lor putea sa aiba urmarile cele mai nefaste asupra Moesiei daca cearta pentru tronul imperial nu s-ar fi decis atat de grabnic in favoarea lui Vespasian prin batalia de la Cremona. La 69 d. Chr., Marcian, care adunase legiunea a 6-a din Asia i-a respins pe daci dincolo de Dunare si i-a constrans la pace si respect in timpul regimului lui Vespasian si a lui Titu. Marcus Plautius, pretorul Moesiei din timpul lui Vespasian, a condus dincolo de Dunare 100000 de locuitori, i-a linistit pe bastarni, roxolani si daci si a triumfat peste aceste popoare.

Sub Domitian insa, sunt atatati la rascoala de apasarea garnizoanelor romane marginase, dar si de molesiunea lui Domitian si impinsi de puternicul dor de libertate al regelui lor Decebal, fiind mai infricosatori decat pana acum. Regele Daciei, care conducea pe atunci, pe nume Duras a fost impresionat de calitatile superioare ale acestui Decebal incat i-a cedat tronul de bunavoie; iar Decebal, prin abilitatile sale de razboi si de conducere a razboiului merita intradevar sa primeasca tronul. El stia sa aleaga timpul cel mai potrivit pentru atac si pentru retragere; cunostea principiile ambuscadelor; era curajos in lupta si prin aceasta isi motiva oastea, stia sa traga toate foloasele de pe urma victoriilor sale si sa aleaga mijloacele cele mai potrivite pentru repararea unei infrangeri. Decebal a inteles ca trebuia sa-si instruiasca poporul in arta romana de razboi pentru a se lupta cu romanii folosind armele lor proprii; astfel ii atragea la el pe dezertorii romani si se folosea de serviciul lor la organizarea regulata a institutilor sale militare; pe langa aceasta el a ridicat fortarete si a construit masini de razboi. Astfel pregatit a trecut Dunarea si a intrat in Moesia unde s-a intalnit cu oastea romana aflata sub conducerea consulului Appius Sabinus. Decebal a castigat lupta iar printre cei cazuti s-a aflat insusi Appius; dacii s-au deplasat in intreaga provincie si au cucerit mai multe cetati si castre ocupate de romani.

Aceasta intamplare nenorocita l-a determinat pe Domitian sa trimita o alta armata sub conducerea lui Cornelius Fuscus, comandantul gardei imperioale, care isi castigase deja un nume in razboiul lui Vespasian contra lui Vitelliu, pe vremea cand aflat intr-o cetate din Moesia isi petrecea vremea prin desfransare si orgii. La fel ca si despotii orientali de astazi, el isi insusea drept merit al sau toate favorurile castigate de comandantii sai iar in caz de pierderi ii tragea la raspundere. El n-a ramas insa foarte mult in campul de razboi intorcandu-se la Roma sa se certe cu senatul pentru pierderile suferite in razboi. Cornelius fuscus avea un caracter impetuos, dedat la o viata voluptoasa in palatul sau de marmura, nu avea nicio abilitate si experienta de razboi. Aflat in fruntea unei oaste excelente de neinvincibili, el a trecut peste Dunare fara prea multa cugetare si s-a aruncat intr-o lupta in care a pierdut cea mai mare parte a trupelor. Confuzia era generala; romanii si-au pierdut armele si lucrurile si au lasat in mainile barbarilor o multime de captivi si o acvila.

Domitian a intreprins o campanie impotriva quadrilor si a marcomanilor in Panonia drept razbunare ca acestia refuzasera sa acorde ajutorul cerul impotriva dacilor. I-a ucis pe ambii soli care fusesera trimisi pentru negocierea pacii; a fost insa invins de marcomani si a trimis soli expres la Decebal pentru a-l indupleca sa incheie pace pe care mai inainte o respinsese de atatea ori. Decebal a cazut deacord datorita imprejurarilor deoarece pe langa victoriile sale suferise si el pierderi considerabile. A acceptat propunerile de pace dar nu a vrut sa se intalneasca personal cu Domitian ci l-a trimis pe Diegis cu o suita ca sa-i predea prizonierii si unele arme. Dupa ce Diegis a indeplinit aceasta misiune, Domitian i-a pus o coroana pe cap ca si cum el ar fi fost invingator si i s-ar fi cuvenit dreptul de rege al dacilor. A distribuit printre solatii sai posturi de onoare si bani si i-a trimis ca invingatori pe legatii lui Decebal la Roma cu o scrisoare despre care se spune ca Domitioan ar fi scris-o in numele lui Decebal. Pacea aceasta Domitian a cumparat-o destul de scump, prin sume mari de bani, prin cedarea arhitectilor si a meseriasilor experti de care Decebal avea nevoie si prin promisiunea de daruri din tezaurul propriu. Aceasta pace se incheie in anul 90 d. Chr. sau poate chiar in anul dinainte 89 d. Chr. Triumful insa despre care se aminteste cade in anul urmator 91, pe cand M. Ulpius Traianus ajunge prima data consul impreuna cu M. Aeilius Glabrio.

Razboiul cu dacii a izbucnit iarasi in anul 91. Domitian i-a dat comanda suprema lui Iulian. Acesta a stiut cum sa starneasca simtul de onoare al ostasilor romani printre altele si prin ordinul ca fiecare sa-si scrie numele sau si al centurionului sau pe scut pentru a se putea constata cat mai usor onoarea sau rusinea fiecaruia. Iulian i-a batut pe daci intr-o batalie sangeroasa langa Tapea iar Vezinas, cel mai inalt conducator al dacilor dupa Decebal, a putut sa scape de moarte doar ascunzandu-se printre cadavre, prefacandu-se mort, pana ce ajutat de intuneric a reusit sa fuga. Decebal, temanduse ca inamicul victorios va incerca sa-i cucereasca si resedinta s-a folosit de un viclesug si a ordonat sa se taie toti copacii din padurea invecinata la inaltimea unui om iar trunchiurile sa fie imbracate in armura soldatilor sai. Aceasta strategema a avut succes caci romanii cand au vazut din departare padurea inarmata au crezut ca este o oaste veritabila si s-au intors din drum. Domitian s-a crezut si acum invingator si a dorit ca si poporul sa-l considere invingatorul dacilor; astfel si-a luat titlul de “Dacicus” si a cerut senatului sa-i recunoasca dreptul la un triumf.

Astfel a triumfat Domitian impotriva dacilor si germanilor!

Sub termenul “germani” intelegem probabil Quadii si Marcomanii cu care suferise infrangerile ce l-au indemnat pe Decebal sa doreasca pacea. Triumful i s-a facut cu o pompa deosebit de mare. Jocuri, productii teatrale, imnuri exagerate de preamarire au delectat plebea capitalei si armata. Lui Fuscus i s-a ridicat in tara dacilor un monument de victorie iar pacea redata imperiului s-a sarbatorit prin inchiderea portilor de la templul lui Janus.

C. Cultura tarii si a poporului

In privinta culturii teritoriului aflat intre Marea Adriatica si Marea Neagra, intre Carpati si Muntii Balcani, apoi a popoarelor care au locuit pe acest teritoriu difera foarte mult rapoartele stravechi. Tracia se afla la nordul grecilor, era bogata in munti si paduri; vanturile reci de nord suflau din toate partile acesteia si din aceasta cauza Muntii Balcani treceau drept resedinta lui Boreas. Se spune ca nici clima si nici pamantul acestei tari nu erau placute. Cu exceptia litoralului Marii Negre restul era neproductiv si rece. Solul rasplateste ca o mama vitrega ingrijirea si cultivarea lui.

Se pare ca vita de vie a fost cultivata in aceasta tara din cauza ca aici si-a serbat Dionysos primele sale festivitati, totusi in regiunile aflate la o altitudine mai mare aceasta trebuia acoperita cu tufe ca sa nu inghete. Pe litoralul sudic al Traciei Ulise a gasit vinul cel gros si delicat cu care l-a imbatat pe ciclopul Polyphem. Vita de vie se gasea insa si in partile nordice care erau locuite de geti si pe care preotul lor Deceneu a reusit probabil cu foarte multa truda sa renunte la vin. Nu numai in nordul tarii era frig ci si in partile sudice astfel incat ingheta nu numai apa si vinul ci si nasurile grecilor din Xenophon, motiv pentru care tracii purtau pe cap in loc de coifuri caciuli din blana de vulpe.

Tara era bogata in culturi si chiar si in acele vremuri, litoralul de la Propontis si de la Chersonesus servea drept granar pentru Atena. Alexandru a gasit la getii de peste Istru holde atat de inalte incat si-a putut ascunde armata in ele si si-a putut indrepta de acolo atacul impotriva inamicului. Mela sustine contrariul insa si anume ca in Tracia, din cauza frigului, nu s-ar fi putut practica pomicultura, acesta insa se poate referi doar la zonele muntoase pentru ca din timpurile mai tarzii avem informatii contrare. In afara de masline, in partile din nord ale Traciei rodeau cele mai frumoase fructe meridionale, orezul se cultiva acum in jurul orasului Filiponis pentru intreaga Rumelie.

Cine nu isi aduce aminte de minele de aur de langa Krenides sau Filippi care au constituit principala sursa a lui Filip pentru cresterea puterii Macedoniei! Pe timp cand era mai putin populata si cultivata probabil Tracia a avut o clima mai rece insa atat grecii cat si romanii, prin dispretul egoistic cu care priveau strainatatea erau impiedicati de multe ori sa aprecieze corect tarile si popoarele de la nord. Cine nu isi aduce aminte de parerea lor obisnuita despre Germania! Cu toate acestea pe malurile Rinului se cultiva cel mai bun vin inca de pe vremea imparatului Probus.

Miturile cele mai vechi ale grecilor vorbesc deja de o cultura nu neobisnuita a Traciei si de aici isi derivau ei originea artei poetice, a muzicii si a adorarii zeilor. Poporul se pricepa demult nu numai la cultura viilor si a pamantului arabil ci avea si cetati si arme si o tactica de razboi ce semana cu cea vazuta de Caesar la gali. O multime puternica impartita in mai multi capetenii razboinice. Fiecare capetenie avea pe langa ea un consiliu format din barbatii cei mai distinsi si avea nevoie de acordul lor pentru fiecare actiune mai importanta. Poporul, o masa dezordonata si fara forma, purta in lupta, pe timpul lui Xerxes, o piele de vulpe pe cap in loc de coif, apoi deasupra si sub brau piele de cerb iar in lupta sa acoperea cu scutul. Armele de atac erau sulita si pumnalul. Neamurile de la ses se luptau de regula calare, cei din munti pe jos. Unele popoare se luptau si calare si pe jos dupa cum le permitea terenul si evenimentul. Poate si mai groaznica decat lupa deschisa era pentru romani invadarea pe timp de noapte a tracilor care demult erau obisnuiti sa stea de paza noaptea si sa-si tina caii gata de atac. Razboiul si pradarile formau ocupatia cea mai onorabila pentru aceste popoare care dispretuiau munca pamantului. Pe timp de pace acestia zaceau, la fel ca germanii cei vechi, pe pieile lor de ursi si isi petreceau timpul cu ospaturi vesele. Fiecare avea la ospat masa sa separata plina cu mancare iar cornul de bou umplut cu vin trecea din mana in mana. Jerte de om se intamplau rar dar nu erau total neobisnuite la anumite celebrari nationale.

Unele din aceste obiceiuri si trasaturi populare ne amintesc de germanii lui Tacitus iar daca mai adaugam aici si doctrina despre nemurirea sufletului, despre revenirea unui Messia al poporului, despre retinerea de la unele placeri, despre darul profetic al femeilor si influenta lor asupra razboiului si a statului si modul de viata monahal al ctistilor, atunci intradevar putem crede ca getii si ceilalti tracii erau de origine germanica. Strabon spune ca femeile getilor ar fi fost autoarele obiceiurilor religoase si sustine ca ele i-ar fi condus pe barbati la adorarea zeilor, la post si la rugaciuni. Strabon mai spune ca dupa Posidonius, getii ar fi fost adoratori zelosi ai zeilor si ca din evlavie s-ar fi retinut de la mancare carnei de vita.

Cu aceasta informatie corespnde si urmatoarea: “la aceste popoare femeile au acelasi rol ca si barbatii in serviciul de razboi si nu stau mai prejos ca barbatii in privinta eroismului. De aceea s-au savarsit multe fapte mari prin femei, nu numai in Scitia dar si in tarile invecinate.”

Strabon mai povesteste ca Misii (denumirea greaca pentru moesieni) se retineau din evlavie la mancarea a tot ce era viu, prin urmare si a vitelor. Ei se hraneau cu miere, lapte, branza si duceau o viata linistita din a carei cauza se numeu evlaviosi si mancatori de fum. Printre ei se aflau si cei care traiau fara femei si pe care ii numeai ctistii; acestia treceau ca fiind foarte venerabili si traiau fara pericol.

Alte obiceiuri si moravuri par a duce la un caracter mai mult oriental al popoarelor de langa Dunarea de Jos. Astfel, tatuarea pielii era privita de traci si de unele popoare ilirice ca o frumusete si o distingere care se cuvenea doar claselor privilegiate. Strabon mai spune, cu totul in contradictoriu cu cele de mai sus despre venerarea celibatarilor, ca dupa unii scriitori, tracii si geti ar fi trait in poligamie si desfrau. Sa auzim ce spune Menander, nu ca poezie ci ca istorie:

“Toti tracii, si indeosebi noi cei din poporul getic, nu suntem tocmai adeptii frugalitatii. Nici unul dintre noi nu se insoare daca nu isi ia zece, unsprezece, douasprezece si chiar mai multe femei, din contra cel ce are doar patru sau cinci femei se numeste om nefericit, singur, sarac si celibatar.”

Astfel sunt descrise de cei mai credibili scriitori vechi popoarele de la sudul Dunarii, care de multe ori erau numite cu numele general de traci. Getii si dacii impinsi dincolo de Dunare apartin aceluiasi popor si erau aceeasi pe timpul lui Traian cum fusesere descrisi de grecii mai vechi. Granita tarii lor era Tibiscus sau Tysa (Tisa) spre est; spre nord o parte a muntilor Carpatici pana la curbura raului Tyres sau Danastris (Dnistru) spre Poras (si Pyretus, Porota, Hierasus, astazi Prutul) aproape de Chotim; spre vest Prutul pana la varsarea lui in Dunare apoi o parte a acestui fluviu, unde de la Axiopolis pana la Dinogetia sau cam de la Cernavoda de astazi pana la Galati curge in directie dreapta spre nord; spre sud Istrul sau Danubiul. Intre aceste margini se afla Banatul timisorean, partea Ungariei din stanga Istrului; Transilvania, Bucovina si partea cea mai sudica a Galitiei; Moldova spre est de Prut si Valahia; o intindere de tari de 250 de mile geografice si cu periferie de 4.000.000 de pasi, care, spre sfarsitul sec. al IV-lea d. Chr. pe timpul lui Valens era locuita de victoalii si tervingerii vest-gotici.

Iasigii, numiti si metanasta pentru mobilitatea locuintelor lor au venit din partea de nord a Marii Negre, au trecut Carpatii, i-au izgonit pe daci si s-au asezat pe malul stang al Tisei. Dacii isi aveau puterea lor principala in Transilvania si se sprijineau de Carpati iar vecinii lor nord-estici erau bastarnii.

Intre aceste hotare locuia si cutreiera acest popor nepasnic al dacilor, care, pe timpul cand Traian a ajuns la putere, ii urau extrem de mult pe romani, considerandu-i dusmanii lor de moarte. Dupa incheierea pacii cu Domitian, Decebal a lasat armele pentru cativa ani pentru a se pregati de fapte mai mari; nu dupa mult timp a inceput sa se planga de intarzierea tributului si alte nimicuri, cautand un pretext pentru un nou razboi. Dupa plangeri au urmat amenintari in cazul in care nu vor fi satisfacute toate pretentile sale si mai mult decat atat, le oferea ajutor inamicilor Romei, primindu-i sub scutul sau pe dezertorii si refugiatii romani. Deodata rasuna vestea despre adoptarea lui Traian si despre moartea lui Nerva, urmata la scurt timp dupa aceasta. Intamplarea aceasta l-a determinat pe Decebal sa-si schimbe comportamentul, deoarece a inteles ca ceea ce parea imposibil sub neputinciosul Nerva, devenise posibil sub conducerea viteazului guvernator al Germaniei care ii batuse pe barbari si ii respinde dincolo de Rin si Dunare. Din aceasta cauza Decebal si-a aratat cele mai pasnice intentii si a promis sa fie amic si aliat fidel al romanilor impotriva inamicilor imperiului si cerea subsidiile anuale nu ca tribut ci ca dar. Traian insa ii cunoastea politica si a refuzat cu dispret cererea de tribut pentru ca el “nu fusese inca invins de catre Decebal“. In afara de aceasta dacii devenisera tot mai periculosi, armata lor se inmultea tot mai tare, ii deranjau pe romanii de la Dunare si aveau aliati fideli in sarmati si probabil si in parti. Tanarul Plinius i-a scris lui Traian sustinand ca un oarecare Callidronius ar fi fost prins in Moesia de Susagus, comandantul lui Decebal si trimis de acesta ca dar lui Pacorus, regele partilor, in al carui serviciu ar fi petrecut multi ani. De acolo s-ar fi refugiat, ar fi sosit la Nicomedia si ar fi adus cu sine ca dovada a sinceritatii sale o gema cu imaginea lui Pacorus in ornamentul regesti. Plinius l-a trimis pe acest Callidronius la imparat, care incepuse in acelasi an  cel de-al doilea razboi impotriva Daciei, probabil pentru ca acesta sa il foloseasca in vreun mod in acest razboi. Din acesta poveste se poate trage concluzia ca exista o relatie de amicitie intre Decebal si Pacorus, care exista inca de mai demult.

VI.

Primul razboi al Imparatului Traian impotriva dacilor

Imparatul Traian considera necesara lupta cu infricosatorul Decebal pentru siguranta si pentru onoarea imperiului dar si pentru inaltarea gloriei proprii. Lui i se imputa tendinta de cuceriresi lucru destul de curios, i se lua mai mult in nume de rau decat altor eroi ai anitchitatii; insa expeditiile sale in Dacia au devenit inevitabile datorita puterii si curajului lui Decebal. Imperiul Roman exista numai prin cuceriri deci numai prin cuceriri putea sa-si continue existenta. Oare nu se scria ca popoarele de la marginea nordica considerau apararea pasiva a granitelor drept lasitate si o conturbau prin atacuri adesea repetate? Daca Traian vroia sa scape imperiul de aceasta molima ce exista de secole trebuia sa incerce o lupta de nimicire. Cand Roma mai tarziu devenise atat de slaba incat nu mai putea intreprinde asemenea lupte a pierit si ea.

Se pare ca si multele elemente perturbatorii care s-au produs in decursul transformarii din starea de republica in cea monarhica, prin desele revolutii ale poporului roman cereau razboaie si victorii care sa aduca imperiului siguranta si respectul senatului invidios iar poporului gloria de altadata. Numai absenta indelungata din cetatea eterna sau faptele glorioase mai puteau sustine acuma pozitia imparatilor, si de aceea urmatorii imparati s-au sustinut doar prin razboaie sau prin calatorii lungi si prin mutarea resedintei; altfel deveneau jertfele intrigilor de la curte.

Dio, primul care i-a reprosat lui Traian cucerirea, il justifica totusi prin observatia, ca acesta, dupa atingerea scopului, s-a multumit cu rezultatul castigat si n-a permis ostasilor sai nici o abatere de la disciplina, incat si-a castigat chiar si respectul inamicilor sai; apoi marturiseste in alta parte ca el punea gloria de razboi pe seama unui caracater nobil.

A. Armata

Se pot enumera cu siguranta toate legiunile care au participat la razboiul dacic. Pe timpul republicii legiunile se numeau dupa numar, mai tarziu dupa localitatile unde purtau razboaie si erau cantonate cum ar fi Prima Italica, Gallica, Hispanica, Africana, Pannonica, Moesica, Classica, Italica, Voluntariorum, Mesopotamica, Isaurica, Sagittara. Apoi mai primeau si denumiri dupa rezultate favorabile ca prima Adjutrix, prima Minervia restituta, prima Antiqua, prima Martia sive prima Martiorum, prima gemina sive gemella. Dupa conducatori s-au numit doar in timpul imperiului ca: Antoniana, Augusta prima, Tiberiaca, Trajana, Macriniana, Flavia Constantiana, Maximiana Thebaeorum prima.

Sub conducerea lui August erau XXIII sau dupa altii XXV de legiuni de cetateni romani dintre care pe timpul lui Sever mai ramasesera XIX. Acestea din urma erau: a) a II-a Augustiana, al carei cartier de iernat se afla in Britania superioara; b) a III-a tripla dintre care prima numita si Legiunea Gallica se afla in Fenicia, a doua numita si Legiunea Cyrennica in Arabia si a treia, numita si Legiunea Augustiana cantona in Numidia; c) a IV-a Scythica in Siria, d) a V-a Macedonica, in Dacia; e) a VI-a dubla dintre care Victrix se afla in Britania inferioara iar a doua Ferrata, in Judaea; f) a VII-a numita Claudia Pia Fidelis, in Moesia superioara; g) a VIII-a, Augusta in Germania superioara; h) a X-a dubla se afla o parte in Pannonia superioara, o parte in Judaea; i) a XI Claudia Pia Fidelis in Moesia inferioara; k) a XII-a Fulminifera, in Cappadocia; l) a XIII-a dubla in Dacia; m) a XIV-a dubla in Moesia superioara; n) a XV-a Apolinaris in Cappadocia; o) a XX-a, Valeria si Victrix in Britania superioara. Aceasta legiune nu s-a numit dintotdeauna Valeria si nici pe timpul lui Sever nu purta acest nume si dupa spusele lui Dio se pare ca ar fi fost aceeasi cu a douazecea, care avea cantonamentele de iarna in Germania superioara.

Aceste legiuni care dateaza inca de sub August, existau si pe timpul lui Sever. De la August si pana la Sever s-au mai infiintat urmatoarele legiuni: Nero a format Prima Legio Italica, ale carei contonamente de iarna erau se aflau in Moesia superioara. Galba a infiintat Prima Adjutrix aflata in Germania superioara si Septima in Spania. Vespasian a infiintat Secunda Adjutrix in Germania inferioara si Quarta Flavia in Siria; Domitian a format Prima Minervia in Germania inferioara, Traian - Secunda Aegytia si Tricessima Germanica.

Marcus Antonius a infiintat Secunda, care se afla in Noricum si Tertia in Retia, numita si Italica; Sever - Prima si Tertia Parthica in Mesopotamia si media Secunda in Italia.

Ne intrebam acum care dintre aceste legiuni au participat la expeditile dacice ale lui Traian.

Legio Minerva Prima, infiintata de Domitian, a stat de regula in Germania inferioara si in al doilea razboi al lui Traian i-a fost incredintata lui Adrian, se numea Adjutrix Pia, Fidelis, mai tarziu Trajana si a fost dupa dupa terminarea razboiului iarasi in locurile unde era cantonata in Germania inferioare, unde se afla cel putin pe timpul lui Dio si al lui Ptolemeu.

Dovada ca Legio Secunda Adjutrix a luat parte la acest razboi ne arata o inscriptie din care reiese ca Traian, dupa terminarea razboiului, a donat soldatilor distinsi Corona Castrensis si i-a ridicat la ordinul de Cavaleri. O alta piatra ce arata onorurile unui dinstins soldat, ne arata ca si legiunea a XI-a, a IV-a, a V-a si a VII-a au participat la acest razboi.

Daca a XIII-a Legiune ar fi luat parte la gloria razboiului dacic, ar trebui sa ne dovedeasca o inscriptie, care ne spune ca Traian, dupa terminarea razboiului, a donat diferitelor legiuni coroane, arme, bratari si ornamente pentru cai in semn de recunostinta pentru vitejia lor, insa nu este mentionata si a XIII-a Legiune care se afla langa Dunare, in Pannonia, cand a fost condusa de Traian in Dacia, unde a si cantonat. O multime de inscriptii ne arata ca ea era cantonata in Dacia de nord, Transilvania de astazi, in timp ce a V-a Legiune era cantonata in sud adica in Tara Romaneasca de astazi.

O inscriptie ne spune ca Legiunea a VI-a si a XIII-a l-au felicitat pentru supravietuire pe invingatorul dacilor, de unde deducem si ca legiunea a VI-a, adica Leg. VI. Claudia Pia Fidelis a luat parte la razboiul dacic, dar nu trebuie insa confundata cu Leg. VI. Ferrata Fidelis Constans care se afla in Judaea si nici cu Leg. VI. Victrix Pia Fidelis care era contonata in Britania.

Inscriptiile mai amintesc de multe alte legiuni in Dacia ca de exemplu: a X-a si a XV-a, unele dintre aceastea insa au fost mutate acolo dupa perioada lui Traian. Centurionii se transferau dese ori de la o legiune la alta, astfel incat numele lor poate duce usor in eroare la fel ca si legiunile duble si triple care au cauzat diferite neintelegeri. Nu se poate dovedi ca in afara de legiunile amintite pe imparat l-au insotit si alte legiuni. Acest lucru se stie cu siguranta numai despre 10 cohorte si despre o garda imperiala formata din soldati alesi din tot imperiul si din tinerii italici. Acestia il insoteau in permanenta pe imparat, atat cand calatorea cat si cand vorbea poporului de la tribuna. Ei erau santinele la pretoriu, punctul cel mai inalt al taberei si se recunosc pe sculpturile Columnei Traiane prin strangerea mainilor si ridicarea degetului aratator: simbol de fidelitate reciproca, cat si de fidelitate si paza fata de comandantul suprem, simbolul pretorienilor. Clepsidra arata cele patru randuri ale pazei de noapte astfel incat fiecare santinela avea sa fie de straja trei ore. Schimbul de garda se da prin fluier si intoarcerea ei prin corn. Cei mai destonici oameni erau trimisi de catre tribuni pentru garda si patrulare. Foarte rar Cohorta Pretoriana este reprezentata cu o acvila, de cele mai multe ori cu trei sau mai multe stindarde si cu semnele cohortelor.

Mai departe, pe columna lui Traian intalnim calareti care faceau parte din armata romana, dar care nu erau imbracati si inarmati nici ca romani, nici ca daci. Aceasta trebuie sa fii fost cavaleria Batava, care l-a insotit pe Traian in razboi. Primiti de August in armata si pastrati astfel si de imparatii urmatori, acestia excelau in special prin faptul ca treceau cu caii lor peste rauri.

Burii, care locuiau in partile muntoase, de la izvoarele raului Visla pana la cele ale Tisei, sunt amintiti, pe langa toti ceilalti care nu sunt precizati, sfatuindu-l pe Traian sa renunte la razboi. Pe Columna lui Traian mai pot fi observati si alti soldati, aproape goi dar foarte robusti care foloseau buzdugane in luptele lor. Apoi se vad arcasii cu vesmintele lor asirice, barbarii cu prastile lor, precum si alti calareti cunoscuti sub denumirea de Numizi, deoarece caii lor nu aveau fraie. Acestia erau condusi de catre Lusius Afer, care i-a adus lui Traian servicii importante in timpul razboiului.

B. Comandatul suprem al armatei si expeditia acestia.

Aceasta armata numara 60.000 de ostasi si in decursul primaverii lui 101 era adunata si gata de plecare. O parte a trupelor a mers probabil prin Kärnten si Styria, luand tot drumul peste Alpii iulici, drum pe care il facuse si Domitian pana la Dunare. O armata impresionanta, care insa ii va datora faptele de izbanda si gloria, marelui ei comandant. Tinuta sigura a Imparatului, statura inalta, capul venerabil, privirea sa plina de demnitate, expresia matura si puternica, parul infrumusetat datorita incaruntirii timpurii, toate acestea ii dadea o imagine cu adevarat imparateasca. Inamicii Romei, deveniti aroganti prin lasitatea romanilor, il priveau acum pe comandantul roman ca pe unul dintre eroii antici si ii trimiteau ostaticii fara plata.  Roma putea sa triumfe din nou, nu ca pe timpul lui Domitian prin tribut barbarilor, pentru ca Traian a petrecut mult timp intre popoarele salbatice din Germania, tocmai in perioada favorabila barbarilor, cand acestia treceau Dunarea inghetata si pradu provincile romane. Germanii, la apropierea lui Traian, se ascundeau peste iarna in gaurile lor acoperite cu balega.

Pe cat de mult le era frica inamicilor de el, pe atat de mult il iubeau soldatii. O admiratie castigata doar prin superioaritatea sa. Foamete si sete, praf si sudoare, pe toate le impartea Imparatul cu soldatii sai in instructiile lor, la care tot el era cel mai bun si mai abil; atunci cand in lupta libera arunca sageata la mare departare si cu scutul le prindea pe ale adversarilor, bucurandu-se intotdeauna de dexteritatea soldatilor sai atunci cand coiful sau scutul sau era lovite de o aruncare mai puternica; ii lauda pe aceia care au nimerit, incurajandu-i la o indrazneala si mai mare; cand privea antrenamentul soldatilor si le impartiea el insusi in mod egal armele, proba sulitele care unuia sau altuia i se parea prea grele; il mangaia pe cel obosit si le aducea ajutor celor bolnavi. El avea obiceiul de a se retrage in cortul sau cel mai tarziu, si isi permitea cel din urma odihna corpului. El, a carui glorie rasuna mai inainte la Eufrat, Iordan si la Rin, mergea pe jos la fel ca soldatul obisnuit. Nu-si folosea calul la mars, ci doar pentru parade, si venea cu ceilalti soldati in urma. Impratul il folosea doar la exercitii militare din cantonamente stabile si in zilele de odihna. Memoria sa era atat de buna incat cunoastea dupa nume fiecare soldat din armata si faptele erorice pe care acesta le-a savarsit, astfel ca ei nu trebuiau sa i le reaminteasca el fiind martorul si elogiatorul lor. Prin acest mod a restituit Traian disciplina militara care decazuse, a risipit lasitatea, insubordonare si neascultarea. Comandantii de corpuri si-au castigat iarasi respectul cuvenit pentru ca el ii respecta si astfel, adorat de cei mari dar si de cei mici, si astfel a facut din persoana sa comandantul suprem dar si camaradul.

Pe columna lui Traian se vede un fluviu, care nu este Dunarea ci probabil Sava, unde se crede ca ar fi fost concentrata armata.  Orasul Segestica, cu colonia fortificata Siscia, Sisakul de astazi de langa Sava, a fost intotdeauna pentru romani un depozit favorabil de arme in timpul razboaielor cu dacii. Era inconjurat de un rau si un sant foarte lat din a carei cauza si Caesar a pus  mare pret  pe posesiunea acestui loc pentru ca avea sa-i serveasca drept depozit de aprovizionare in razboiul impotriva dacilor si a bastarnilor. Aici erau construite corabile care aveau sa transporte peste Dunare harna armatei si Caesar a ordonat totodata construirea unui pod peste rau. Se crede ca si Traian a atins acest oras si l-a folosit ca depozit de arme si ar fi contruit aici ambarcatiunile pentru podul de peste Dunare. De la Sisak, un drum militar ducea in jos spre Sirmium si spre Dunare. Drumul si malurile raului erau prevazute cu santuri, depozite si alte constructii si stabilimente necesare astfel incat armata putea ajunge fara intarziere la malurile Dunarii. De aici se ajungea mai intai la cetatile Tauranum si Singidurum unde astazi se afla Belgradul si Zemunul, inainta mai departe peste Margus, Morava de astazi, care se varsa in Dunare 40 de mile romane sau 8 mile geografice mai jos de Singidunum, atingea apoi Viminacium, langa Costolatul de astazi, care se afla la 10 mile romane sau 2 mile geografice departe de Margus. Dupa harta editata pe timpul lui Sever alt drum nu exista; stabilirea asezarilor prin care a trecut oastea lui Traian nu se poate realiza cu foarte mare precizie decat dupa aceasta harta. Aici, langa Viminacium sau Costolat se observa pe ambele maluri ale Mlavei, acum Moldava, ruinele mari care arata identitatea ambelor locuri si fortificatii romane.  De la Viminacium, locul in care Traian a construit primul sau pod pe luntre, dupa Tabula Peutingeriana se afla la o departare de 23 de mile romana sau 4 si 2/5 mile geografice, distanta aceasta potrivindu-se cu vechiul oras Lederata, Gradistea de astazi. Mai spre vest pe malul stang al Dunarii se afla oraselul Upjanaka, Ujpalanka sau Vipalanka si chiar inaintea Gradistei satul Bosisiena. Aici intre Gradistea si Bosisiena se afla o insula in raul ingust care putea sa usureze trecerea peste Dunare, iar pe ambele maluri langa aceste locui se vad inca si astazi urmele fortificatilor romane care probabil au fost cetati de aparare a podului.

Al doilea pod pe luntre a fost asezat conform Tabulei Peutingeriene la 61 de mile romane sau 12 si 1/5 mile geografice de Viminacium in jos pe Dunare, langa Lukadnitza sau Columbinade astazi, si la 2 si ½ mile geografice mai sus de Orsova unde Dunarea este ingustata de malurile abrupte si ambele locuri erau prevazute cu castele ale caror ruine mai exista inca si astazi.

Ambele poduri pe luntre ale lui Traian erau asezate langa Gradiste si Columbina, acest lucru reiese nu numai din Tabula Peutingeriana si din ruinele capetelor de pod, ci si datorita faptului ca pe intregul curs al Dunarii acestea sunt singurele locuri care garanteaza posibilitatea unei astfel de treceri.

Modul de a construi poduri pe luntre este descris in felul urmator: “La un semnal, toate ambarcatiunile se desfac, insa nu cu partea din fata inainte, ci ca la vaslirea lor cu spatele. Ele sunt luate in mod natural de cursul apei; insa o ambarcatiune mica cu vasle le opreste imediat ce au ajuns la locul destinat. Aici din partea din fata a luntrelor se scufunda cosuri impletite de salcie in forma de piramida si umplute cu pietre pentru a fixa ambarcatiunile impotriva curentului apei. Odata ce aceastea au fost fixate, una dintre aceste luntre se aseaza la o distanta corespunzatoare cu greutatea pe care va avea sa o suporte, alta luntre tot cu fata impotriva cursului apei; apoi peste amandoua se pun de-a lungul lor traverse de lemn iar in diagonala peste acestea se pun scanduri pentru imbinarea lor si asa se procedeaza cu toate luntrele urmatoare pana la malul celalalt. La ambele capete ale podului se pun apoi ingradituri bine fixate, atat pentru a asigura trecerea cailor si a carelor cat si pentru a forma o legatura solida pentru podul propriu-zis. In scurt timp totul este gata si in ciuda galagiei ordinea de lucru nu este perturbata. Nimic nu incetinea viteza executarii podului.

Traian pentru a conduce oastea in Dacia a impartit-o pe ambele poduri, el a trecut peste podul de sus si a inaintat spre nord intr-un teritoriu pe care l-a explorat mai intai si intr-o directie, in care, tot avea la dreapta sa un sir de munti inalti. Drumul trecea pe la orasele de astazi, Sasca, Oravita, Carasova spre Caransebes si spre un loc mai nordic unde se unesc raurile Timis si Bistra. Hartile vechi au trecut pe acest drum locul Apus, si pe langa un rau cu acelasi nume Arcidava, Centum Putei, Bersovia (Berzobis) Aziziz (Aixis), Caput Bubari, Tibiscum. Din prima carte pierduta a lui Traian despre razboaiele dacice s-au pastrat din intamplare urmatoarele cuvinte:” Inde Berzobim, de inde Aixi processimus” care apar scris putin diferit si pe Tabula Peutingeriana: ” Berzovia XII Ahihis (pentru Ahixis) III, caput Bubali X Tivisco” prin aceasta se dovedeste astfel identitatea ambelor drumuri.

Cealalta parte a armatei era condusa de un Legat peste podul de jos, de langa Columbina, urmand cursul fluviului in sus pe malul drept pana Cerna unde raul cu acelasi nume se varsa in Dunare si continuandu-si inaintarea spre nord pe valea acestui rau avand la stanga muntii, peste Ad Mediam (Mediam) Praetorium, Ad Pannonias, Gagana, Mascliana spre Tibiscum. Distanta de la primul pod pana la Tibiscus este insemnata pe Tabula Peutingeriana cu 61 de mile romane sau 12 si 1/5 mile geografice, ceea ce corespunde cu departea de la Gradiste pana la confluenta Timisului cu Bistra; iar drumul de podul al doilea pana la Tibiscus era referitor la asezarea lui dupa cum urmeaza:

Dupa Tabula Peutingeriana al doilea pod era asezat langa Taliatis sau mai corect Taliata; drumul de aici pe Dunare in jos pana la confluenta Cernei are 20 de mile romana sau 4 mile geografice. Ceva mai sus, pe malul drept al raului Cerna, vis-a-vis de satul Coramnic, o mila geografica mai sus de Orsova veche, se vad inca o multime de ruine ale unui apeduct, care a apartinut coloniei Czernensis, a carei asezare trebuie cautata in aceasta zona.

De la aceasta colonie Diernensis, asa cum trebuie sa se scrie mai corect, pana la Ad Mediam sau Media sunt 10 mile romane sau 2 mile geografice. Aici langa raul Cerna se afla thermae Meadiensis, ruinele de ziduri vechi, caramizi sparte, insemnate dupa obiceiul roman cu numele cohortelor, multe inscriptii pe pietre si izvoare de ape termale, dedicate lui Hercule, astazi se numeste Baile de Mehadia, nume dat de castelul din apropiere, aflat pe muntele care desparte Banatul de Romania apuseana .

Pe drumul aceste urmeaza in directie nordica asezarile Praetorium, Ad Pannoias, Gagana, Maseliana, probabil zidite abia dupa razboiul lui Traian. Distanta de la Meadie pana la Tibiscum este 57 mile romane sau 11 2/5 mile geografice. La Tibiscum sau Tibiscus ambele drumuri militare se unesc; asadar cele doua jumatati despartite pana acum, isi continua de aici mersul impreuna. Drumul se indreapta spre Sarmizegetusa, resedinta lui Decebal, care era asezata la 37 mile romane sau 7 si 2/5 mile geografice de la Tiviscus spre est; exact cat distanta de la confluenta Timisului cu Bistra pana la satul Gradistea. Drumul tinea la inceput pe langa Bistra, se tragea insa apoi prin munti, trecea peste un pod care mai inainte se numea pons Augusti iar mai tarziu Zeugma spre Poarta de Fier in spatele careia la mica departare se afla Sarmizegetusa. Prin asezarea acestor drumuri militare intre podul de luntre de sus si cel de jos si intre Gradiste, unite la confluenta Timisului cu Bistra se demonstreaza totodata si asezarea adevarata a municipiului Tiviscus, care se confirma si printr-o inscriptie aflata langa Caransebes. D’Aville considera ca Timisoara de astazi ar fi fost Tibiscus, datorita santurilor vechi care se afla langa acest oras dar care insa nu sunt opera romanilor. Este si mai gresit sa se caute Tibiscus langa Tisa. Probabil acesta a fost asezat langa satul de astazi Cavaran, la apusul Timisului, nu departe de confluenta lui cu Bistra. Aici se afla ruinele unui castel roman si ale unui drum care trecea prin acesta. Un tablou de pe Columna lui Traian arata aceasta asezare printr-o imagine, unde, in spatele unui oras mare, cu ziduri puternice, se vede un rau repede peste care trec romanii.

C. Desfasurarea Razboiului

Traian cu siguranta ca n-o avut de gand sa caute inamicul prin munti si prin paduri pana ce nu si-a asigurat spatele prin ridicarea, pe malul Dunarii, a mai multor castre, care serveau aramatei ca magazine si ateliere de armament.  Acest fapt este dovedit de Columna lui Traian si o multime de ruine si inscriptii de pe malul Dunarii si a raurilor care se varsa in Dunare.

Decebal nu s-a opus trecerii romanilor peste Dunare si nici inaintarii lor, ceea ce arata intentia sa de a ataca prin spate si pe neasteptate. Nici un inamic nu s-a aratat romanilor in afara de un sol dac, prin si adus de doi soldati romani in fata imparatului. Inca dinaintea inceperii ostilitatilor, Decebal a trimis soli la imparatul Traian, insa din neamul dacilor de jos, care nu purtau palarii, umblau cu capu neacoperit si aveau parul lung. Solii, cand au ajuns in fata imparatului, au depus armele, s-au aruncat la pamant si l-au rugat inainte de toate sa-i fie permis lui Decebal, care ar dori sa indeplineasca toate conditiile, sa vina personal si sa se inteleaga cu Traian, sau daca nu, atunci sa trimita imparatul negociatori de pace. In acest scop imparatul i-a trimis pe Sura si Claudius Livianus la regele barbar. Acesta insa nu a vrut sa se inteleaga cu ei si a trimis alti soli la imparat. In urma acestui eveniment, Traian a inceput sa inainteze pana la Tapae, unde era asezata tabara inamica, cand i-a fost adus un burete de pamant mare pe care era scris cu litere latine, ca burii si alti aliati il sfatuiesc pe imparat sa se intoarca si sa faca pace. Traian insa nu a luat in seama aceasta strategema; si au inceput sa se lupte, intr-o zona aproape de munti.  S-a luptat cu indarjire din ambele parti; dacii au fost invinsi iar Traian a raportat o victorie sangeroasa, numarand si el multi morti dar si mai multi raniti. Neavand suficiente bandaje, imparatul si-a dat jos mantia si a dat-o pentru a fi folosita in acest scop. La fel cum inainte de lupta era obiceiul de a aduce jertfe solemne, asa si dupa lupta, Traian a ordonat construirea unui altar pentru cei cazuti si comemorarea anuala a acestora.

Dupa aceasta lupta, Traian si-a continuat drumul catre cetatea principala; a urcat in munti, a cucerit cetatile, arme, masini de aruncat, a luat prizonieri si a recuperat vulturul pierdut de Fuscus. Soldatii, incurajati de aceste rezultate, s-au aruncat in lupta pana la extrem, au trecut peste un rau si au cucerit un oras (poate Tibiscum), pe ale carui ziduri se vedeau, in varful sulitelor, capetele celor omorati, apoi un steag regesc cu un balaur care se termina intr-o coada de peste. Aici romanii au primit o solie a dacilor, care era compusa dintr-un calaret si mai multi pedestrasi, insa cu parul lung si fara caciuli pe cap, fara disperare pe fata ba chiar cu aroganta, propunand conditiile de pace, motiv pentru care au fost si respinsi. Aceasta solie a fost fara indoiala a dacilor si nu a unui popor germanic, deoarece dacii se recunosc usor dupa imaginile de pe columna lui Traian, dupa expresia lor, nasu incovoiat, infatisarea lor generala si in special dupa felul pantalonilor, care ajungeau jos pana la calcaie.

O parte din locuitorii acestor tinuturi si-au parasit casele, si-au luat femeile copii si vitele si au emigrat; multi s-au inecat intr-un rau pe care au vrut sa-l traverseze in fuga lor.

Acum, pe Columna, incepe un alt sir de tablouri care par sa prezinte faptele Prefectului Lucius Quietus, care cu restul armatei a trecut pe podul de luntre de jos, si a cauzat inamicului mari pierderi. Acesta, un mauritan, era primul comandant al armatei dupa Traian in razboaiele acestuia, castigandu-si marea glorie mai tarziu, in razboiul cu Partii si a fost numit de Traian, mai intai Consul, apoi - dupa cum se sustine - ar fi fost desemnat de acesta chiar urmasul sau. El avea sub comanda sa calaretii mauritani si poate fi vazut pe mai multe tablouri ale columnei onorat de amicul sau imperial. Aceste tablouri ne prezinta intradevar faptele lui si nu pe cele ale lui Traian si acest lucru se vede din faptul ca Traian nu apare aici deloc, ci doar el, insotit de doi pretorieni, care sunt inarmati la fel ca aceasta. Pe tablourile acestea, in locul care i se cuvine comandatului suprem, se vede un al comandat, putin diferit inarmat, care la asaltul barbarilor asupra unui castru roman, nu se departeaza de insemnele militare si apara cu eroism cetatea. Pe tabloul urmator se vad cateva luntre pe un rau, care probabil era Timisul, singurul rau navigabil din acele zone.

Ambele armatele unite si-au continuat mersul ca catre Poarta de Fier unde au intalnit cavaleria roxolanilor, inamici de speriat pentru romani din infruntarile anterioare. Dupa ce au fugarit aceasta cavalerie, au trecut cu multe greutati prin pasurile muntoase ocupate de daci, pana ce au ajuns la raul Bistra langa Poarta de fier, care forma cheia de intrare in Transilvania. Doar pintr-o a doua lupta armata romana putea sa castige trecerea prin aceasta stramtoare; dacii au fost batuti din nou iar Traian a fost salutat de catre soldatii sai pentru a treia oara ca Imperator. Monede acestui an 103 erau: TRAJAN. IMP. III. SI IMP. IV.; deoarece in acest prim razboi a mai urmat inca o batalie, cea de langa Sarmizegetusa, dupa care Traian este proclamat IMP. IV. Presupunem asadar, ca dupa aceasta batalie de la Poarta de Fier, Traian a obtinut titlul onorific de Imperator pentru a treia oara. Traian a costruit un pod peste si l-a aparat printr-un castru; acest loc se numea pons Augusti iar grecii ii dadusera denumirea de Zeugma. Tabloul urmator de pe columna prezinta pasul de la Poarta de Fier cu o parte a stancii. Pasul acesta, care este singurul in aceasta zona a Transilvaniei, este format de ambii pereti ai muntilor si se inchide langa raul Marga ca o poarta, iar numele vine nu de la forta sa, ci de la minele de fier care se afla in zona.

“Natura ii oferea lui Traian pentru aceasta invazie, o vale intinsa, plana si comoda de la Caran (Caransebes), pentru ca el, prin aceasta vale putea foarte usor sa-si procure aprovizionarea dintr-o zona productiva, cat si dinspre Istru. In cazul unei infrangeri putea sa-si retraga armata prin aceasta vale pana pe inaltimile de la Caran. Aici pozitia de lupta ii era avantajoasa iar comunicarea cu tinuturile romane din spate era sigura si comoda, atat pe apa cat si pe uscat. Daca voria sa se intareasca acolo, putea sa ameninte inamicul cu un atac din doua parti, pe la Poarta de Fier si prin Pasul de la Dobra. Traian a trecut deci prin aceasta vale pana la raul Marga unde se inchidea, si-a trimis ostasii usor inarmati sa ocupe ambele margini ale stramtorii si sub protectia lor a trecut prin aceasta stramtoare si s-a asezat inaintea gurii pasului, intr-o tabara aparata cu santuri, de forma unui patrat echilateral (dupa obiceiul roman), fiecare latura avand o lungime de 750 de pasi, dupa cum se poate masura si astazi cu o precizie perfecta. Din aceasta tabara, Traian a plecat impotriva lui Decebal, care se apropia, si a ocupat toate pozitile inalte, asezate favorabil pentru el inaintea taberei sale; pedestrasii greu inarmati au ocupat colinele atat de potrivite pentru armele si pozitia lor, cavaleria a asezat-o la ses; pe cei usor inarmati i-a pus la marginile raului Clopotiva  si pe cursul acestuia inainta frontului, pana la raul Saykan, in campie. O parte din aliatii usor inarmati au ocupat dealul care apara partea dreapta a armatei iar cealalta parte pe dealurile deasupra Brasowa si Bestian. In caz nefavorabil prima retragere se putea face in tabara, apoi in spatele acestia si in cele din urma in spatele muntelui Marmora, luand in acelasi timp o pozitie mai favorabila decat cealalta. Pozitionarea aceasta a armatei lua in considerare toate eventualele posibilitati si era pentru Traian, care era un comandant prudent, cea mai buna pozitie din intreaga vale a Hategului; si se poate chiar spune (in special pentru ca au ramas o multime de indicii despre aceasta) ca pozitionarea indicata de Traian nu putea sa fie decat aceasta care a fost descrisa aici.

Dupa cucerirea acestui pas capitala dacilor Sarmizegetusa era in pericol. A inceput lupta cu un curaj extraordinat din ambele parti, deoarece se stia ca lupta decisiva a acestui prim razboi o sa fie inainte portilor cetatii principale inamice, numite pe urma Ulpia Trajana, iar astazi Gradiste.

Aceasta a treia lupta a primului razboi dacic si cea mai sangeroasa a fost iarasi pierduta de daci, care s-au retras in munti. Decebal, disperat de ghinionul sau, si-a cautat scaparea in mila invingatorului si a trimis o solie din randul nobilimii dacice, cu caciuli pe cap, care o parte i s-a aruncat la picioare imparatului, rugandu-l sa faca pace si promitandu-i sa-i indeplineasca toate conditiile cerute. Decebal era disperat si din cauza ca sora lui, impreuna cu o cetate importanta, cazusera in mainile lui Appius Maximus Norbanus si a unui alt subcomandant si a promis sa predea armele, masinile de razboi si mesterii constructori, sa inapoieze prizonierii romani si sa darame toate castrele si cetatile dacice. Mai departe s-a obligat prin juramant sa paraseasca pamanturile ocupate de la popoarele invecinate si sa aiba aceeasi amici si inamici ca si romanii. In fine, a trebuit sa promita ca se va lasa de obiceiul de a atrage soldati si mesteri romani in serviciul sau si ca se va retrage din tinuturile ocupate de romani. Totodata a fost sfatuit sa trimita o solie la senatul din Roma pentru a confirma pacea incheiata. Audienta solilor a fost insa destul de injositoare pentru ei, deoarece dupa depunerea armelor le-au fost legate mainile la spate ca prizonierilor, au spus cuvinte putine si umile, apoi au primit armele inapoi si s-au intors cu pacea confirmata. Cea mai mare umilinta insa i-a fost rezervata lui Decebal, care a trebuit sa vina in fata lui Traian, sa depuna armele si sa se arunce cu adoratie la picioarele lui.

Senatul i-a decretat lui Traian titlul de “Dacicus” cu care soldatii l-au salutat, astfel incat pana la razboiul cu partii el purta urmatoarele titluri onorifice: Germanicus, Dacicus si Imperator IV.

Dupa repurtarea victoriei, Traian a ridicat langa Sarmizegetusa o tabara fortificata unde la lasat o parte din armata sa, in timp ce in celelalte locuri cucerite se asezau garnizoane. Apoi s-a intors la Roma si a intrat in Cetatea Eterna cu un triumf solemn.

Cronologia anilor dupa inscriptii si monede este urmatoarea. In anul 98 d. Chr., 850 al Romei, Traian devine Imparat, cand Nerva era a 4-a oara Consul si el a 2-a oara. In anul acesta Traian a fost prima si a 2-a oara Tribun, a 2-a oara Imperator si purta titlul de Germanicus. In anul 99 d. Chr., 851 al Romei pe cand Seneca era a 2-a oara Palma si prima oara consul, Traian se afla in al 2-lea an al guvernarii sale, la al 2-lea si al 3-lea tribunat si era desemnat la al treilea consulat. La 100 d. Chr, 852 al Romei, pe cand el dar si Frontus erau a 3-a oara consuli, Traian se afla in al 3-lea an al guvernarii sale, la al 3-lea si al 4-lea tribunat si era desemnat pentru a 4-a oara consul. In anul 101 d. Chr., 853 al Romei, pe cand Traian era a 4-a oara consul iar Patus prima oara, Traian se afla in al 4-lea an al guvernarii sale, la al 4-lea si 5-lea tribunat si incepuse primul razboi dacic. In anul 102 d. Chr., 854 al Romei, pe cand Senecio era a 3-a oara consul si Sura a 2-a oara, Traian se afla in al 5-lea an al guvernarii sale si la al 5-lea si al 6-lea tribunat si se numea Imp. II si Germanicus. Era al 2-lea an al razboiului dacic. In anul 103 d. Chr., 855 al Romei, pe cand Suranus era a 2-a oara consul si Marcellus prima oara, Traian se afla in al 6-lea an al guvernarii sale, la al 6-lea si al 7-lea tribunat si se numea IMP. III si IV., GERMANICUS. DACICUS. Era al 3-lea si ultimul an al primului razboi dacic.

Aceasta cronologie ete confirmata prin multe monede dintre care urmatoarele sunt cele mai evidente:

1)     IMP. CAES. NERVA. TRAJAN. AUG. GERM. P. M. TR. P. VI (caput laureatum) IMP. IV. COS. IV. DES. V. P. P. S. C. (mulier sedens d. Laurem, s. hastam.) AE. I. II. (MUS. CAES.)

2)     IMP. CAES. NERVA. TRAJAN. AUG. GERM. (caput laureatum.) DACICUS. COS. IIII. P. P. (Victoria proprae navis insistens d. Lauream. s. palmam.) Ar. (mus. Caes.) in alio: Hercules stans ar. (Noris Epoch. Syrom. p. 240.)

3)     IMP. CAES. NERVA. TRAJAN. AUG. GERM. DACICUS. P. M. (caput laureatum) TR. P. VII. IMP IIII. COS. IIII. DES. S. C. (Roma galeata thoraci insidens dexteram extendit paudatus s. hastam tenens.) AE. I. (Vaillant in iconismo Trajani numis hujus formae praefixo.)

Prima dintre aceste monede dovedeste ca Traian statea in al 6-lea an al guvernarii sale si la al 4-lea consulat. A treia moneda ne arata ca el, dupa sfarsitul aceluiasi an, pe cand era desemnat pentru a 5-a oara consul, a inceput anul 7 al guvernarii sale. De la adoptia sa, el a mai trait trei luni cu Nerva, care a murit la sfarsitul lui ianuarie, deci trebuie sa fii ajuns la guvernare spre sfarsitul lui octombrie.

In anul urmator 103 Traian este numit tot TR. P. VII. COS. V.

IMP. CAES. NERVA. TRAJAN. AUG. GERM. DACICUS. P. M. - (fig. Sedens dextra ramum sinistra hastile.) TR. P. VII. IMP. IIII. COS. V. P. P. S. C.

IMP. CAES. NERVA. TRAJAN. AUG. GERM. DACICUS. P. M. - (fig. Insidens duobus cornibus abundantiae et hastam tenens.) TR. P. VII. IMP. IIII. COS. V. P. P.

Pentru documentarea acestei cronologii se pot cita si mai multe monede daca cele citate mai sus nu ar fi suficiente.

VII.

Al doilea razboi al imparatului Traian impotriva dacilor

A. Pregatiri pentru razboi

Traian era convins ca prin incheierea pacii cu Decebal razboiul nu s-a terminat si ca acest armistitiu nu va fi de lunga durata. El a fost aceasta pace pentru ca stia ca un novice si un necunoscut ca el nu putea ramane foarte mult timp departe de tron fara a-si periclita pozitia. Astfel, primul scop al razoiului fiind atins si marginile imperiului catre Dacia asigurate, el si-a castigat dreptul la un triumf prin care dorea sa-si intareasca pozitia in fata senatului si in fata poporului sa fie vazut ca un barbat demn de chemarea sa sublima; astfel s-a reintors la Roma. Decebal, desi invins, nu a ramas fara mijloace pentru continuarea razboiului, putand inca sa se retraga in partile muntoase dinspre nord unde parea a fi invincibil si putea de acolo sa-i conturbe necontenit pe romani. El prin aceasta pace a castigat timp pentru a-si aduna puterile si se pregatea pe ascuns de razbunare. Transilvania, teritoriul principal al Daciei nu era inca atinsa de razboi si inconjurata de munti forma o adevarata cetate si era aparata de un popor numeros si pe vremea aceea cel mai razboinic. La acest teritoriu al Daciei se mai adaugau si sesurile Moldovei si Munteniei locuite de sarmati, aliati cu Decebal, astfel incat Decebal pe langa izvarele auxiliare pe care le castigase prin viclenia si statornicia sa mai dispunea inca de o armata destul de infricosatoare. El era aliat cu Partii si acest lucru reiese din urmatoarea scrisoare a lui Plinius: “Apulejus, o Doamne! Un soldat care e captiv in tabara din Nicomedia mi-a scris, ca un anume Callidronius, fiind retinut de brutalii Maxim si Dionisiu l-a care a fost silit sa intre in serviciu a reusit sa scape si adus in fata autoritatii el ar fi marturisit ca i-ar fi servit candva lui Laberius Maximus, apoi ar fi fost prins in Moesia de Susagus, si trimis drept cadou din partea lui Decebal lui Pacorus, regele partilor si in al carui serviciu ar fi stat mai multi ani; dupa aceea a fugit de acolo si a venit la Nicomedia. L-am lasat sa fie adus in fata mea si datorita celor marturisite am crezut ca e bine sa ti-l trimit si Tie. Acest lucru a fost intarziat de faptul ca trebuia sa urmaresc gema sculptata cu imaginea in ornamentul regesc al lui Pacorus care spune ca i-a fost furata; deoarece mi-am propus sa-ti trimit si aceasta gema in cazul in care as fi gasit-o, pe langa aceasta piatra pe care el sustine ca ar fi adus-o din minele partilor. Ea este sigilata cu un inel pe care se vede o trasura cu patru cai.”

Pe de alta parte, romanii ii amenintau cu nimicirea deoarece acestia detineau nu numai Banatul ci si Poarta de Fier si chiar Sarmizegetusa, cetatea principala a tarii impreuna cu mai multe fortificatii de munte. De aceea Decebal a incalcat de multe ori conditiile de pace atacandu-i pe romani pentru a-si completa armamentul, i-a primit pe dezertorii romani in serviciile sale, si-a reparat fortificatiile demolate mai inainte, a atatat popoarele invecinate impotriva romanilor si s-a razbunat pe cei care au respins cererea de a intra in alianta cu el, luand de la iasigi o parte din teritoriu.

Astfel Decebal a fost declarat de catre Senat inca odata inamicul Imperiului si Traian s-a asezat in fruntea armatei romane.

“Sa nu se vada doar triumfuri goale si tablouri de victorii numai in aparenta ci un Imperator care ne readuce gloria adevarata si durabila. Iar daca cumva vreun rege barbar (continua Plinius) ar merge cumva in nebunia lui pana acolo ca sa merite mania si supararea Ta intr-adevar! poate sa fie acela aparat de o mare despartitoare sau de rauri uriase sau de munti inalti, el ar vedea aceste piedici atat de slabe in fata eroismului Tau, incat ar trebui sa creada ca muntii s-au scufundat, apele au secat, marea ar fi fost absorbita si nu flotele noastre ci teritoriul nostru s-a apropiat de el. Astfel am eu deja viziunea unui triumf, nu prin furarea teritoriilor si a averilor, ci cu arme inamice si cu lanturile regilor prizonieri. Deja mi se prezinta in viziune marile nume ale conducatorilor de armata si figurile corespunzatoare lor. Deja mi se pare ca vad carele cumplite cu zabrele si de barbari incarcate - toti mergand cu mainile legate asteptandu-si soarta; apoi pe Tine pe carul triumfal intr-o pozitie grandioasa langa natiunile subjugate iar inaintea carului de victorie scuturile gaurite de insasi loviturile Tale. Dar nici partea pradei care ti se cuvine ca si comandant suprem al armatei nu iti va scapa si daca cumva vreunul dintre regi ar avea curajul sa se lupte cu Tine, el s-ar retrage prin intregul camp de lupta si prin intreaga armata, speriat de fulgerele nu vreau sa zic ale lancilor Tale! ci ale ochilor Tai amenintatori! Daca odata ai fost constrans pentru demnitatea imperiului de a incepe razboiul, Tu atunci n-ai invins ca sa serbezi un triumf ci ai serbat un triumf pentru ca ai invins!”.

Starea sufleteasca in care se afla Traian la inceputul celui de-al doilea razboi impotriva dacilor se cunoastea prin afirmatia facuta de el: “Sa ma ajute Zeii sa fac Dacia Provincie Romana.”

Traian pleaca in primavara anului 104 d. Chr. la armata dacica spre Dunarea de Jos, insotit de Adrian pe care l-a numit comandantul Legiuni Prima Minerva si de Lusius Quietus care in acest razboi urmeaza sa-si castige o mare glorie. Experientele primului razboi au dovedit ca acesta de acum trebuia sa se poarte dupa un plan deosebit. Banatul asculta de romani, care printr-o garnizoana puternica tineau dacii la respect astfel incat o mare parte a poporului l-a parasit pe Decebal si a intrat in serviciul militar al romanilor. Atat Poarta de Fier cat si Capitala erau inca ocupate de romani; insa aceasta poarta era una intrare in tara si li se parea periculos cuceritorilor faptul ca era si unica poarta de iesire in cazul unei nenorociri. N-ar putea oara popoarele din Banat sa cucereasca Poarta si sa inchida iesire romanilor? Astfel Traian s-a hotarat sa construiasca peste Dunare mai jos, spre est, un pod de piatra pentru a putea ataca Transilvania in acelasi timp si din est si din vest. Aceasta actiune, precum si trecerea unei parti a poporului de partea romanilor, l-a determinat pe Decebal sa ceara pace. Dar pentru ca nu putea fi de acord cu conditiile exagerate de pace impuse de Traian - de a se preda impreuna cu armata sa si a fi la mila romanilor pentru gratiere sau moarte, a inceput si el sa se pregateasca de razboi, si-a concentrat armata si a trimis soli la popoarele vecine pentru a i se alatura impotriva romanilor. El le-a aratat ca numai un razboi de aparare al intregului popor dacic ar putea salva libertatea patriei comune si abandonarea unei parti ar pune-o pe alta in pericol si intreaga tara ar pieri.

O incercare de a-l inlatura pe Traian inaintea inceperii ostilitatilor a ramas fara succes. Traian, la care tot timpul era intrarea libera, in special acum, cand chestiunile de razboi cereau acest lucru, primea inaintea sa pe oricine vroia sa vorbeasca cu el, unul dintre dezertorii trimis de Decebal in Moesia ca sa-l ucida a fost deconspirat si a fost constrans prin tortura sa marturiseasca intregul complot. Decebal vazand ca acest complot nu i-a reusit l-a ademenit la el pe Login comandantul unei legiuni care i-a dat mult de furca in razboiul trecut. Sub pretextul ca acuma chiar are intentii serioase de pace l-a primit pe Longin dar imediat ce acesta a venit l-a pus in lanturi si l-a intrebat in fata intregului popor despre planul de razboi al lui Traian. Nobilul roman insa nu a tradat iar Decebal l-a scos din lanturi si l-a tinut pe langa el sub paza libera. In acelasi timp a trimis un sol la imparat si i-a promis eliberarea lui Longin cu conditia sa i se restituie intregul teritoriu pana la Istru (Dunare) si sa-l despagubeasca cu cheltuielile avute in acest razboi. Cu toata dorinta de a-l scapa pe prietenul sau, lui Traian ii era imposibil sa indeplineasca asemenea pretentii care ar fi facut ca sangele varsat in primul razboi sa fii fost varsat degeaba si astfel i-a dat solului un raspuns general care sa-l lase pe Decebal nehotarat si sa-l impiedice sa faca vreo fapta extrema. El tragea de timp, parand a fi in dubiu pe care cale sa paseasca. Longin insa, dupa vechiul cod roman, s-a hotarat sa-l scape pe Traian din impasul penibil in care se afla datorita captivitatii lui, printr-o moarte benevola. Cu ajutorul unui libertin si-a procurat otrava; apoi i-a scris imparatului sa-l urmareasca pe Decebal fara crutare in timp ce il asigura pe acesta ca incearca sa-l impace cu Traian. Aceasta actiune a avut rezultatul dorit astfel incat paza lui Longin nu s-a mai asprit si acest lucru i-a permis sa-i trimita imparatului scrisoare prin libertin, tot in aceeasi noapte otravindu-se.

Decebal vroia acum extradarea libertinului si promitea in schimb extradarea cadavrului lui Longin impreuna cu alti 10 prizonieri si i-a trimis Imparatului si un Centurion odata cu Longin pentru a mijloci acest schimb. Traian insa, care acum auzise tot ce a patit nefericitul Longin l-a retinut pe libertin cat si pe centurion deoarece prefera salvarea vietii unui soldat decat inmormantarea unui cadavru.

B. Podul de piatra al lui Traian peste Dunare

Nu exista nici o indoiala asupra locului unde ar fi existat acest pod si se credea in unanimitate ca el ar fi fost situat mai jos de Rusava, langa Severin si Fetislav, mai sus de Cernet. Acolo, aproape de Cladova si Severin, se vad urmele, chiar pilonii unui pod in albia fluviului, care aici are o latime de doar 1000 de pasi. Aceste fragmente formeaza doi piloni mari, fiecare de cate 3 stanjeni latime si care se ridica aproape de suprafata cu ruinele a doua cetati aflate la ambele capete ale podului. Contele Marsigli care sustine ca ar fi cercetat acele ruine ne spune ca pilonii se aflau la o departare de 17 ½ stanjeni unul fata de celalalt si calculeaza in raport cu latimea Dunarii 23 de piloni, lungimea intregului pod avand 443 de stanjeni. Insa zidurile acestor piloni sunt facuti din piatra bruta si captusiti cu caramizi iar ceilalti 22 de piloni cat si partea de sus a podului era construita probabil din lemn de stejar, lucru ce nu corespunde cu descrierea lui Dio despre aceast pod. De aici spre interiorul tarii se vad foarte putine urme ale unui drum militar roman, care totusi daca ar fi fost un drum important ar fi trebuit sa se conserve tot atat de bine ca si ramasitele podului.

Se pot vedea insa la cinci ore mai sus de Cielei, Tschelleh sau Gieli, unde se varsa Oltul in Dunare, ruinele cetatilor romane Romula si Castra nova, situate prima pe malul stang si cea de a doua pe malul drept al Dunarii, amandoua sevind probabil drept capi de punte pentru apararea podului principal de la care se vad tot atatea ruine ca si cele de la Severin, adica piloni mari, care se pot observa vara, cand apele sunt in scadere. Aici mai adaugam ca de la Cielei, pe malul drept al Dunarii se vad pe alocuri inceputurile unui drum roman bine conservat care duce pe la Antina, Brancovan spre Turnul Rosu catre Sibiu si este numit inca si astazi de catre poporul roman “Calea lui Traian”. Un astfel de drum nu a existat mai sus de Severin si Cerna si numai un drum solid si durabil ar fi fost potrivit pentru un pod grandios cum ni-l descrie Dio. Malul de la Severin nu se potriveste cu dimensiunea podului dar nici latimea majestosului fluviu la Cielei. Exista putine dovezi pentru existenta podului langa Severin pentru ca ar fi fost impotriva planului de razboi al lui Traian sa treaca Dunarea la Cielei din cauza ca distanta de la Gradiste, unde era prima punte din nave, ar fi fost prea mare pentru ca doua armate romate sa opereze impreuna; apoi, judecand dupa imprejurari, scopul lui Traian a fost intradevar sa-si atace inamicul pe doua parti opuse, astfel ca armatele plecate din doua puncte diferite sa opere catre un punct concentric; si in cele din urma daca puntea ar fi fost langa Severin, armatele tot ar fi fost impiedicate sa opereze in mod concentric de raul Cerna si muntii inalti.

Inscriptia: “POTRIVENTIA. AUGUSTI. VERE.  PONTIFICIS. VITUS. ROMANA. QUID. NON. DONA! ECCE. SUB. JUGUM. RAPITUR. DANUBIUS.” Care s-ar fi aflat pe o piatra de marmura a unui pilon al podului langa Severin nu dovedeste nimic pentru ca nici unul dintre scriitori nu a vazut-o.

Este adevarat ca Constantin Porphyrogenitul calculeaza distanta dintre pod si orasul Belgrad ca fiind de trei zile de calatorie, ceea ce s-ar potrivi mai bine cu pozitia acestuia langa Severin decat langa Cielei, dar parerile sunt pro si contra deoarece in trei zile se poate ajunge de la Belgrad la Cielei pe uscat daca se calatoreste mai repede si se poate ajunge chiar in mai putin timp pe apa.

Ca dovada pentru podul de langa Severin, Procopiu spune ca isi aminteste de zidurile danubiene ale lui Justinian; acest scriitor este si mai confuz insa, deoarece nu stie sa faca diferenta dintre cele doua punti de luntre si cea de piatra si aseaza podul de piatra la Gradistea, acolo unde se afla de fapt prima punte de luntre.

Dio Cassius admira zidirea minunat a podului de piatra si il numeste cea mai mare creatie a lui Traian. Aceasta avea, dupa spusele lui, douazeci de piloni de piatra cioplita cubica, fiecare pilon avea in afara de fundatie o inaltime de o suta cincizeci de picioare si saptezeci de picioare inaltime. Departarea unui pilon fata de celalalt era de 170 de picioare si erau legati prin 20 de bolte. Lungimea podului se pare ca ar fi avut de la o cetate la cealalta 4770 de picioare romane. “Cine sa nu mire - spune Dio - de costurile care implica o asemenea constructie? Cine sa nu admire arta cu care au trebuit construiti pilonii intr-un fluviu atat de lat, cu apele sale de multe ori involburate si cu un fund lutos daca ne gandim ca era imposibil sa schimbe cursul apei? Si totusi aici nu a fost latimea cea mai mare a raului, in alte parti este de doua ori sau poate de trei ori mai lat; a fost insa partea cea mai ingusta si cea mai potrivita, totusi destul de lata pentru construirea unui pod. Cu cat este mai lata albia din care raul este constrans sa intre intr-o albie mai ingusta, cu atat mai mare este latimea lui cand trece de albia ingusta si cu atat mai adanc si mai nelinistit in albia ingusta, acolo unde s-a construit podul. Marele geniu al lui Traian reapare prin construirea acestui pod. Acuma - spune Dio - acest pod nu ne mai e de nici un folos (pentru ca nu mai este folosibil), insa pilonii lui au ramas in picioare si par sa arate ca nu exista nimic ce  mintea omoneasca nu poate realiza. Traian a costruit acest pod pentru ca in cazul in care Dunarea ar ingheta, sa poate sa-si retraga armata cu atat mai usor; Adrian a daramat partea de sus a podului cu scopul de a-i impiedica pe barbari sa treaca in Moesia, in cazul in care acestia ar surprinde garnizoana din cetate.”

Faptul ca descriere lui Dio este adevarata, se vede nu numai din cele doua bolti ale podului, sculptate pe Columna lui Traian, ci si din monedele antice cu inscriptia: DANUVIUS. si PONS. TRAJANI. DANUVIUS. O alta inscriptie ne dovedeste ca Traian a ordonat numirii  unui prefect pentru malurile Dunarii si a unui sef de pod. Arhitectul propriuzis al podului  a fost grecul Apollodor din Damasc, care se spune ca ar fi lasat dupa moarta sa o descriere a podului, dar, pe care, din pacate nu o detinem.

Scriitorii si monedele il mai amintesc si pe Constantin cel Mare ca ar fi construit un pod peste Dunare, pe vremea cand getii, dupa cucerirea Daciei, vroiai sa intre in Moesia, acesta insa era construit din lemn si astfel nu a putut fi descris de Dio. Reprezentare de pe monede arata doar doua arcuri, aceasta potrivindu-se mai bine cu podul de langa Severin. Chiar si constructia din lemn a podului de la Severin amintita de Marsigli pare a corespunde imaginii de pe moneda.

O alta ipoteza se bazeaza pe o legenda romana conform careia imparatul Flavius Severus ar fi construit un oras si un castel langa Severin care apoi a preluat numele acestuia. Chiar daca nu ar exista coincidenta numelor si fiecare legenda populara nu ar avea temei istoric, nici unul dintre primii doi Severi nu ar fi putut fi ctitorul podului deoarece Dio Cassius, cel care a scris despre viata lor, nu mentioneaza nicaieri de vreun pod construit de aceastia. Trebuie sa fii fost Flavius Severus care a fost trimis de catre Galerius in fruntea armatei sa se lupte cu gotii, sarmatii si iasigii si care a murit in anul 307 ca regent. Acesta ar fi construit podul cu fortificatile lui peste care, mai tarziu, Constantin cel Mare, caruia i se atribuie aceasta constructie, a trecut sa se lupte impotriva acelor popoare. In acest fel s-ar putea explica  concordanta dintre figura lui Constantin si arcurile unui pod de pe fata opusa a monedelor antice si s-ar putea elimina divergentele legate de podurile de la Severin si Cielei.

C. Sfarsitul celui de-al doilea razboi impotriva dacilor

Razboiul intarziase putin datorita construirii podului, timp in care Traian se afla in Moesia unde primea dezertorii daci, dadea audienta solilor iassig si se ocupa de concentrarea trupelor si aprovizionarea lor, cat si de pregatirea trecerii peste Dunare. Dupa ce a trecut Dunarea, imparatul a inceput razboiul cu mare precautie, a intarit cu trupe cetatiile luate de la daci in razboiul trecut, a gonit inamicul din alte cetati care fusesera pierdute si ocupate de daci prin atacuri surprinzatoare si a purtat astfel, o perioada, asa numitul razboi mic.

Plinius, care intr-o scrisoare catre Caninius, lauda ideea acestuia de a canta razboiul dacic, vorbeste despre greutatile avute de Traian in acest razboi glorios in urmatorul fel: Unde este o materie atat de noua, atat de bogata, atat de abundenta, atat de poetica si pe langa adevarul cel mai riguros atat de aventuroasa! Tu ne vei vorbi despre tari noi, rauri late si poduri batute si tabere inaltate pe varfurile muntilor, apoi despre un rege care isi pierde tronul si viata insa nu si curajul. Tu ne vei mai descrie in afara de toate acestea doua triumfuri din care primul peste un popor neinvins iar celalalt a ramas si cel mai din urma. Greu va fi sa aduci in versiuri elene numirile barbare, salbatice cu deosebire ale regilor insasi (Decebalus Diurpaneus)”.

Insusi Traian a dat in acest razboi multe dovezi ale inaltelor sale virtuti militare si bravura personala iar soldatii sai invingeau cu rar eroism si cele mai extraordinare pericole. In locul descrierii razboiului se poveste doar o fapta a acestuia. Un calaret grav ranit a fost scos din lupta pentru ca exista inca posibilitatea de a fi vindecat, acestuia insa i s-a parut ca vindecarea sa era amenintata cu un rezultat nefericit al luptei, astfel incat a sarit din cort in mijlocul bataliei si luptand cu disperare a cazut sub loviturile inamicului.

O parte a dacilor care nutrea simpatii fata de romani i-au primit pe acestia cu entuziam. Chiar si sarmatii si roxolanii rugati in zadar de Decebal sa ramana fideli aliantei, nu mai luptau pentru acesta si se pot vedea in randurile romanilor. Apoi, deoarece si iasigii carora Decebal le luase o parte din teritoriu, au trecut de partea romanilor iar burii germanica si aliati al romanilor le aduceau acestora servicii folositoare, succesul romanilor a aparut in scurt timp, acestia inconjurandu-l pe Decebal in muntii sai. Deoarece tabloul podului de piatra de pe Columna lui Traian apare dupa mai multe scene de asedii si incaierari rezulta ca construirea podului s-a continuat pe parcursul razboiului si probabil ca a fost gata dupa terminarea acestuia. Dupa ce au fost cucerite cele trei pasuri ale Transilvaniei: Poarta de fier spre vest, Vulcanul spre sud si Turnul Rosu spre est, Decebal s-a vazut constrans sa se retraga spre nord si sa s rezume la razboiul de munte. Partile muntoase si nestrabatute ale muntilor inalti puteau fi aparate de o armata mare chiar si cu putini oameni, chiar si oamenii lasi se puteau lupta cu niste eroi. Intrarile erau aparate prin cetati cu garnizoane puternice iar terenul periculos era cunoscut dacilor dar romanilor necunoscut iar acestia din aceasta cauza trebuiau sa fie foarte precauti. Chiar si pozitia inamicului care avea de ales intre o lupta disperata sau sclavie si moarte l-a facut pe Traian sa fie si mai precaut, astfel incat de multe ori trebuia sa franeze elanul de lupta al ostenilor sai. Tocmai din aceasta cauza a durat mai mult timp pana cand romanii au inceput razboiul de munte si i-au respins pe daci din primele pasuri inguste ocupate si aparate de ei. Arcasii, prastasii si ostastii usor inarmati in special ai germanilor au avut o contributie importanta in aceasta lupta, asa cum se poate vedea in imaginile de pe Columna lui Traian.

O batalie mare a deschis drumul romanilor pana in partile unde trecerea peste munti era aparata de un sir lung de cetati si ziduri. Acestea, romanii luat luat prin asalt ca scari si dupa o lupta crancena si-au deschis drumul catre interiorul tarii muntoase unde se afla capitala dacilor.

Decebal, vazandu-si resedinta cucerita si toata tara ocupata, s-a sinucis dupa cum cred unii otravindu-se. Dacii nobili i-au urmat exemplul, si-au dat foc la case inchinandu-si unii altora paharul cu otrava. Reproducerea acestei scene pe Columna lui Traian este intradevar tragica. Capul lui Decebal a fost aratat poporului si prizonierilor, apoi a ciruculat in tabara romanilor si a fost trimis la Roma. Decebal a deviat cursul Sargetiei (Streiului), care trecea prin fata celei de-a doua resedinte ale sale si a construit in albia uscata a raului camere boltite unde si-a ascuns tezaurul de aur, argint si bijuterii care puteau suporta umezeala. Dupa ce boltile au fost prevazute cu ziduri de piatra deasupra, raul a fost readus iarasi in albia sa veche.

Vesmintele si alte lucruri de pret le-a ascuns in pesteri, poruncind prizonierilor romani sa indeplineasca aceste sarcini dupa care poruncea sa fie ucisi ca sa nu tradeze secretul. El insa a tradat secretul dupa ce Bicilis, un prieten si un camarad de arme al lui Decebal, a cazut in captivitatea romanilor. Se spune ca in acea parte, mult timp dupa aceea, s-au aflat comori pe care Traian nu le gasise. Astazi, Streiul sau Sargetia, care curge prin valea Hategului, este un raulet mic si pe timp de seceta asa de desecat incat se pot numara toate pietrele din el; dupa ploi dese insa, este atat de repede incat nu i s-ar putea opune nicio bolta sau zidire, fie ea oricat de artistica, din a carui cauza Decebal si-ar fi ascuns toate tezaurele sale prin piscurile pietroase ale muntilor.

Dupa moartea lui Decebal orice rezistenta a dacilor a incetat. O parte a dacilor s-a supus de bunavoie si si-a castigat iertarea. Noii supusi ai Romei si-au insusit in scurt timp limba si obiceiurile romane mai ales ca orasele principale din acea vreme erau locuite de romani, cu obiceiurile carora se acomodau si cuceritii. Pannonii cuceriti de August au fost romanizati intr-o perioada de 40 de ani. Multi daci insa, carora dominatia romana li s-a parut insuportabila, au emigrat impreuna cu femeile, copiii si vitele lor in partile de dincolo de Dyras (Dnistru) si de Carpati si au locuit acolo sub numele de tyrageti.

Acest al doilea razboi dacic s-a terminat sub consulatul lui Verus si Cerealis pe timpul cand Traian era a 9-a oara tribun, a 5-a oara imperator si tot a 5-a oara consul. Drept dovada servesc monedele si inscriptiile.

Se pare ca Traian a petrecut un timp in Dacia pentru reorganizarea noii provincii, asezarea colonistilor in cetatile reconstruite, impartirea pamantului, rasplatirea comandantilor si a soldatilor cu coroane, lanci, bratari si lanturi, ornamente si alte semne de onoare, construirea de noi drumuri si cetati, apoi prevederea acestora cu garnizoane si alte lucruri necesare pentru transformarea in provincie romana a unei tari ce pana atunci fusese barbara.

Dacia ca provincie avea un teritoriu si o suprafata de un milion de pasi sau e mie de mile englezesti si era guvernata de un legat desemnat de imparat cu titlul de propretor. Noile locuri erau orase sau colonii militare unde erau asezati vetereanii armatelor romane. Limba romana a ramas in acele locuri, in parte, pana in zilele noastre ca parte limba a poporului.

VIII.

Dacia Antica

Desi studiul antichitatii cuprinde in general tot ceea ce inseamna cunostintele despre stat si viata publica, despre relige si credinta, despre stiinta, arta si tehnica, despe viata casnica si obiceiurile unui popor vechi, totusi un asemenea studiu nu poate avea loc decat acolo unde toate aceste ramuri ale culturii chiar au ajuns sa fie dezvoltate. Despre constitutia vechii Dacii stim foarte putine lucruri. Constituirea Daciei romane a fost cea obisnuita provincilor romane; despre religia getilor sau a dacilor ni se spun insa niste lucruri importante care stau in legatura stransa cu starea morala si naturala a acestui popor.

Poporul se caracteriza in primul rand prin cultul lui Zamolxes. Acest Zamolxes, dupa cu auzise Herodot de la grecii care locuiau in Hellespont si Pontus, era dupa parerea getilor ca om: un sclav din Samos, mai precis un sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchus. Acolo ar fi castigat o avere insemnata si devenind liber s-a intors in patria sa. Deoarece acest Zamolxes cunoastea modul de viata si obiceiurile fine ale ionilor si mai ales pentru ca a crescut pe langa Pythagoras, el le-a aparut tracilor pe jumatate salbatici ca fiind o fiinta dintr-o alta lume. El si-a costruit o sala in care ii ospata pe conducatorii tracilor si in timpul ospetelor ii invata ca el, impreuna cu oaspetii lui si toti descendentii lor, nu vor muri si se vor intalni intr-un alt loc unde vor putea petrece pentru totdeauna si gusta din tot ce este mai bun. Mai tarziu si-a construit o locuinta subterana in care a petrecut 3 ani. Poporul a simtit absenta lui si l-a jelit ca pe un mort, insa in al patrulea an el a aparut din nou in fata tracilor si prin aceasta aparitie a confirma credinta in invataturile lui. Mortii mergeau acum la spiritul lui Zamolxes. Odata la cinci ani se trimitea catre Zamolxes un sol din mijlocul poporului, care era tras la sorti, si era trimis cu dorintele adoratorilor lui. Aceasta trimitere cuprindea obiceiuri curioase. Niste oameni stateau cu cate trei sulite in mana; altii il apucau de maini si de picioare pe sol si il aruncau in varfurile sulitelor. Daca murea din cauza sulitelor se credea ca zeul e bine dispus; daca nu murea se dadea vina pe mesager ca este un om rau. Se alegea un alt sol si se repeta aceasta procedura. Apoi se tragea cu sageti spre cer, contra tunetului si a fulgerului, pentru a ameninta pe Zeul lor.

Strabon il descrie pe Zamolxes nu doar ca un legiuitor, dar si ca fondatorul unui fel de teocratie si mare pontificat, povestind despre acesta ca un anume get cu numele Zamolxes ar fi fost sclavul lui Pythagoras si si-ar fi insusit de la acesta si de la egipteni unele notiuni despre lucrurile ceresti. Cu ajutorul acestor cunostinte, dupa ce s-a reintors la poporul sau, a ajuns sa fie bine vazut de catre conducatori dar si de catre popor, profetindu-le tot felul de viziuni. L-a induplecat pe rege ca sa-l primeasca ajutor la guvernare, avand darul de a cunoaste dorinta zeilor. Mai tarziu ar fi fost preot la zeul cel mult adorat, apoi ar fi capatat el insusi numele de zeu, si-ar fi ales ca locuinta o pestera unde nimeni nu putea sa ajunga si ar fi trait acolo retras. Ajungea rar in contact cu oamenii in afara de rege si de servitorii acestuia. Regele insusi l-a protejat dupa ce a observat ca supusii lui ii indeplinesc mai bine ordinele daca le anunta ca fiind sfaturi de la zei. Acest obicei a durat si pe timpul lui Strabon adica aproximativ pe vremea cand s-a nascut Christos, aflandu-se tot timpul pe langa rege o persoana, care ii dadea acestuia sfaturi si era considerat de geti, zeu. Getii mai considerau ca fiind sfinte un munte care purta numele de Cogaeonum, ca si raul care curgea pe langa acesta.

Iulian reda ce a spus Traian despre geti si Zamolxes:”Eu i-am exterminat pe geti, care erau cei mai razboinici oameni ce au existat vreodata, nu numai din cauza puterii lor fizice, dar cauza ca in inimile lor erau aprofundate atat de bine invataturile lui Zamolxes, cel pe care il adorau, incat ei credeau ca nu pier prin moarte ci doar ajung intr-un alt loc. De acolo venea si curajul lor, pentru ca sperau la trecerea sufletului intr-o alte lume.”

Suidas este de parere ca acest Zamolxes ar fi trait cu mult inainte lui Pythagoras insa nu aduce nici un motiv pentru a confirma aceasta parere. El mai aminteste apoi ca poporul get ar fi crezut in puterea supranaturala a lui Zamolxes pe pamant. Mitul ca Zamolxes ar fi iesit din scoala lui Pythagoras si ca prin urmare cultul getic ar fi de origine greaca, se pare ca este o inventie a grecilor, deoarece cultul sau cu principalele dogme despre nemurire, abtinere de la desfrau, alegerea monahismului si adorarea femeii, arata o origine nordica.

Odata cu romanii, in Dacia au ajuns si zeii acestora, al caror cult trebuie explicat pentru insemnatatea lui antica. Dacii nu au avut stiinta sau Artele frumoase, detineau insa, la fel ca alte popoare barbare, tehnici pentru construirea armelor si pentru razboi; odata cu romanii insa si aceste ramuri care lipseau inainte au fost introduse in provincie. S-au infiintat orase si colonii, drumuri, canale, temple, bai, teatre, monumente de doliu si morminte, statui, arcuri de triumf, columne comemorative, inscriptii si monede, o parte in tara, o parte cu privire la aceasta tara, toate acestea facand din aceasta provincie a vechiului imperiu roman, una dintre cele mai remarcabile zone pentru cercetari arheologice. Aceste obiecte, pe langa numarul mic de scrieri ale contemparanilor din acea perioada care s-au pastrat si al documentelor de care dispunem din acele timpuri sunt primele si in multe cazuri unicele izvoare istorice dacice de care istoricul poate dispune. Noi vom incerca sa descriem situatia si starea Daciei si a locuitorilor ei, apoi drumurile militare, valurile si pasurile, cetatile, podurile, baile, apeductele, salinele, minele si alte antichitati, care au ramas de pe timpul romanilor.

A. Drumurile militare

Cel mai important puncte de unde a inceput invazia romana este in sud vestul Daciei, la confluenta Savei cu Istrul, unde sa gaseau cetatile Taurunum si Singidunum, despre a caror asezare parerile sunt impartite. Unii cred ca Taurunum ar fi fost asezata pe locul Belgradului de astazi; se poate dovedi insa ca aceasta se afla la nord de confluenta Savei si a Istrului si ca nu Taurunum ci Singidunum se afla pe locul Belgradului de astazi.

Taurunum nu apartinea Daciei, ci Pannoniei, care era despartita de Moesia prin raul Sava. Se afla deci dincolo de Sava la 3 mile la nord de gura acesteia si patru mile la nord de Singidunum. La aceasta neconcordanta a pasajelor Plinius, acolo unde vorbeste despre Taurunum, mai adauga: ” unde se varsa Sava in Dunare”, si Adrian sustine ca locul langa care Sava se varsa in Dunare se numeste Tauranum. Tauranum era orasul cel mai cunoscut din acea zona iar acesti scriitori se exprima nedeterminat. Apoi se pare ca Plinius nu auzise de Singidunul pentru nu aminteste de el si se foloseste de orasul Taurunum pentru a marca punctul de margine si confluenta. Ptolemeu, tot din lipsa de cunostinta, ne arata asezarea orasului Tauranum doar aproximativ la varsarea Savei in Dunare.

O alta dovada asupra asezarii vechiului oras Tauranum sau Taurinum o aduce d’Anville datorita asemanarii numelui locului Taruinsca sau Czeruinska la o departate de 3 mile spre nord de Semlin, langa Dunare, vis-a-vis de care, pe rau, se afla o insula cu acelasi nume. Acesta este presupusul loc al vechiului Taurunum.

La fel de sigur se poate constata asezarea orasului Singidunum pe insula Singin care se afla pe raul Sava langa Belgrad. Bojerii, Tauriscii si Scordiscii, care au locuit pe rand in aceste tinuturi, erau de origine celtica, de aici venind si terminatia dunum. Singidunum forma intrarea in Moesia si era socotita ca facand parte din aceasta provincie. Se spune ca tatal imparatului Jovianus era ca origine din jurul orasului Singidunum din provincia Pannonia, dar aceasta presupunere este o simpla eroare geografica. Un drum militar ducea de la Singidunum pe langa Dunare in jos, mai intai la Ad Sextum si apoi la Tricornia castra sau Tricornium. Castrul din urma isi are probabil denumirea de la cele doua pasuri se formeaza nu departre de Kroska prin trei siruri de coline care se unesc; asezarea lui fiind probabil determinata prin aceasta. De la Singidunum la Tricornium erau aproximativ treisprezece mile romane.La treisprezece mile de  Tricornium, in partea opusa curgerii Dunarii, drumu ducea la Aureus mons adica cetatea Semendria de astazi. Aici imparatul Probus a plantat vita de vie.

De la Aureus mons, drumul ducea peste Vinceja inspre Ad Magnum, un oras aflat la gura raului Margus, Morava de astazi. De la Aureus mons pana la Margus erau paisprezece mile, de la Margus pana la Viminacium pe Dunare mai jos, langa oraselul Costolat de astazi, erau zece mile; Viminacium, unde mai tarziu a stationat legiunea a saptea, era un oras vechi si frumos si totodata colonie romana, dupa cum reiese dintr-o inscriptie gasite intre ruinele Ulpiei Traiane. Acolo stationa si o flota care purta numele de Istria sau Istrica. Insula dunareana de la gura Mlavei mai este numita inca Viminacium. Nu departe de Viminacium, in spatele acestei insule, pe Dunare in jos, fuviul formeaza un cot mare unde se afla orasul Ram de astazi, cu unele antichitati romane. Acest loc era important ca pozitie pentru armata romana. De aici, sau poate mai corect de la Gradiste se intinea spre nord catre Tibiscum, drumul construit cu ocazia primului razboi dacic iar un alt drum se intindea spre sud catre Bizant. De la Viminacium drumul continua peste Lederata (Turiis Literata) Punicum, Cuppae, spre Ad Novas, de unde ducea apoi peste Scrofulas (Scrupulos, Ad Frotulos) la Taliata (Taliatis). La Taliata se bifurca langa Dunare si o parte ducea pe malul drept, peste Gerulatae, Caput Bovis, Pontes, Aquae, Dorticum, Gombes, Ratiaria s.a.m.d., la gura Oltului; cealalta parte, pe malul stang, ducea spre Tierna (Cerna). Aici incepea al doilea drum militar, tot spre Tibiscum si construit tot in timpul primului razboi dacic. Urmele acestui drum, care ducea de la Taliatis la Cerna, se mai vad inca si astazi in stancile taiate pe malul Dunarii.

Cel mai important drum roman al Daciei este cu siguranta acela, care incepe de la podul de piatra al lui Traian, langa gura Oltului, la Cielei. Apurat denumirea de calea lui Traian si asa este numit inca si astazi, popular, de catre valahi si duce prin Tara Romaneasca, pe maul drept al raului, pana in Transilvania; mai intai trece peste Antina, lasa apoi Brancovaul la dreapta langa Olt, taie asa numitul mare val roman, se trage pe langa Pasul Turnul Rosu si ajunge in Transilvania mai intai la Sibiu. Este cunoscut faptul ca drumurile romane nu erau terasamente sau sosele, ci constructii ingrijite ale caror pietre cioplite se cimentau cu mortat preparat din piatra de tuf, care in timp se impietrea. Abia langa manastirea Cozia, unde Traian renuntand a duce drumul prin stanci, a construit un vad peste Olt, se poate vedea un pavaj de pietre cubice, care astazi este acoperit cu atat de mult praf si pamant incat abia mai poate fi vazut mai sus de Rimnic, intre munti, unde solul are mai multa piatra decat pamant, mai jos insa de acest loc trebuie sapat pentru a il putea scoate la suprafata.

Ambele drumuri militare de la puntile de lemna ale lui Traian se intalneau la Tibiscum, Cavaranul de astazi, si plecau de aici unite pe valea Bistrei spre nord-est prin Zeugma si Poarta de Fier pana la Gradiste, vechea Sarmizegetusa si de acolo se indrepta spre nord peste raurile Streiu si Mures (Marisia) pana la Alba Iulia - vechiul Apulum, Turda - vechia Salinae si Cluj, langa Somes. Continuarea acestui drum peste Cluj se intindea pana la Paralissum, intre Carpatii locuiti de bastarni. Din acest drum iesea un altul, pe langa Salinae in dreapta catre est, peste Mures, spre Targu-Mures - vechia Napoca Colonia.

Mai trebuie amintit drumul care pleca de la podul de pe Dunare de langa Severin si merge in directia nordica spre pasul Vulcan. Acest drum este cel mai putin conservat si nu se stie sigur daca se unea cu drumul cel mare al lui Traian langa Sibiu sau cu drumul de sus, de langa Sarmizegetusa.

B.Valuri, Pasuri si Santuri.

Santurile care inconjoara oraselul Targoviste de astazi, nu sunt nici cercuri avare, cu atat mai putin santuri romane, ci apartin unei epoci mai tarzii, pe timpul cand principii romani isi aveau aici resedinta. Primul sant, care se atribuie romanilor pe buna dreptate, se afla la 4 ore mai jos de Craiova, la Trupina, unde se varsa Luncavetul in Olt si incep sa se ridice muntii.

Al doilea sant se afla mai sus de Piscoiu, intre Oltet si Homorod, in locul unde izvoraste Hamerazoja si poarta denumirea de Cetatea Muierii.

Al treilea sant servea la inchiderea vaii Jiului si se afla la gura acestei vai langa Rucar, mai jos de Tintareni. Nu departe de acel loc, langa satul Barlesti si langa Valea Bratului, se vad inca valuri pe jumatate umplute, santuri vechi si ziduri daramate. Deasemenea exista si in Tara Romaneasca mare sau estica, in districtul Buzau, unul langa Punululi, altu langa Pacleni si al treilea la Piatra Cetatii. Si in Moldova se afla asemenea valuri, in special inspre pasurile transilvanene Buzau, Oituz si Ghimes. Cercurile si santurile Avarilor sunt construite cu totul altfel fata de cele romane si nu prezinta nici o urma de ziduri. Aceste santuri romane cu ziduri neruinabile serveau, in marea lor masura, la apararea pasurilor inguste la fel ca vechile santuri din apropiere de Brasov si Poarta Traiana dincolo de Turnul Rosu in Transilvania.

Poarta Traiana, prin care trecea drumul militar roman pe la Turnul Rosu spre Ziridava si Apulum este numita si astazi de catre romani Poarta Romanilor. Turnul Rosu este o constructie patrata cu ziduri groase, care, judecand dupa asezarea si constructia ei, servea mai mult pentru atac decat pentru apararea Transilvaniei. Constructia turnului se pare ca a fost realizata pe timpurile tarzii ale dominatiei romane in Dacia.

Pasul de la “Poarta de fier”, singurul care duce din sud-vest spre nord vestul Transilvaniei, este format de cei doi pereti muntosi care se inchid ca o poarta langa raul Marga, purtand denumirea de Poarta de fier nu din cauza tariei de fier, ci datorita minelor de fier aflate in zona. Aceasta trecatoare este reprezentata pe Columna lui Traian prin tabloul al 184-lea. Mai exista insa si o a doua Poarta de fier aflata la cataractele Dunarii in Tara Romaneasca. “Prin acest pas un drum ducea spre Orsova, prin Banatul timisorean sau si spre cealalta Poarta de fier, sper capitala lui Decebal. La inceputl stancilor care ajung la Dunare tocmai la cataracte, se vad inca si astazi ramasitele acestei Porti de fier. Aceasta poarta, dupa cum usor se poate banui, era inchisa de catre Turnul Rosu la fel ca Poarta traiana. Se pot vedea si la acesta, nu departe de castel, ruinele unui sant vechi dintr-o epoca mai recenta, care insa nu era absolut necesar deoarece era bine aparat prin stancile care se ridicau din Dunare, cat si prin acelea care inconjurau malurile acestui fluviu. Problema pozitionarii exacete a podului de piatra este si mai neclara datorita acestei Porti de fier.

Demne de mentionat sunt santurile acelea, care dupa unii istorici duceau de la Tierna sau Cerna langa Dunare peste Pons Alutae (Olt), Sornum, Dinogetia langa Pyretus (Prut), Tyragete langa Tyras sau Danastris (Dniester), Cephalonnesus langa Hyspanis (Bog), Trajectus Crarii langa Borysthenes (Dnipru), pana la orasul cu acelasi nume, unde se varsa Tanais (Donul) in Marea Azov. Si aceasta constructie este numita Santul Roman si i-a fost atribuita lui Traian deoarece trece pe langa satul lui Traian de langa Prut si pentru ca in districtul Teleorman este numita si astazi “Brazda imparatului Traian”. Alti istorici, comparand acest Sant cu cele din Scotia sau din partea sudica a Germaniei, i-au atribuit constructia imparatului Hadrian sau unui alt imparat roman mai recent. Toate aceste ipoteze dispar insa, daca s-ar dovedi faptul ca acest Val imens ce apare pe cele mai bune harti, nu a existat niciodata in marimea aceasta si neintrerupt. Aceste valuri se observa in cateva locuri in sesurile intinse ale Banatului si nu au fost construite de romani. Primul, incepe in partea de nord a Muresului si se intinde intr-o linie curbata peste Parathas si Mertisoara pana la Bogda, in apropiere de malul stand al Begeiului. Mai incolo, spre nord, este intrerupt de inundatiile puternice prin care s-au format baltile intinse de la Ilancia si Alibunari, si de la care se vad doar marginile, cu mai multe intervaluri departate, care se pierd in asa numitele movile de nisip. Fragmente ale acestor santuri se intind pana la Plosnita, aproape de Kubin, vechiul castel Keve, astfel incat aproape ating malul stang al Dunarii.

A doua linie incepe de la Mures si trece peste colonia germana Guttenbrunn, de unde se indreapta in diagonala catre Fibis, apoi peste Cerneteaz in apropiere de Timisoara si ale carei suburbii Mihala si Josephstadt le incruciseaza in unele locuri inainte de a trece peste Freidorf la Timis. De cealalta parte a acestui rau trece prin campia intinsa peste Sighet si Jebel pana la Denta, Sangiorgiu, Humor si Moravita. Este intretaiat apoi de raurile Timis, Birda si Barza si se termina pe partea de est a baltii de la Alibunari, dincolo de Margita.

A treia linie incepe tot langa Mures, in apropiere de Satul nou, o colonie germana, si se intinde peste Greifenthal. Atinge Begeul la Remete si Timisul intre Medves si Dragsina. De la Timis inainteaza spre Birda si mai departe spre Berzava, se pierde in pamanturile Varsetului si se prelungeste apoi peste Gaitas, terminandu-se aproape de varsarea raului Carasiu in Dunare, langa Palanca Noua. Daca acest al treilea val, care taie Banatul de-a latul, ar fi in linie dreapta ar avea o lungime de aproape saptesprezece mile germane. Cu tot cu cotituri lungimea lui este de douazeci si patru de mile.

Arhitectura acestui val mare de pamanat si a celor doua amintite mai sus este asemenatoare. In locurile in care s-a pastrat mai bine se deosebesc doua linii, fiecare aparata pe ambele parti prin santul lor si impartita de un al treilea sant. Daca dupa atatea secole in care timpul si-a lasat amprenta asupra lor, inaltimea din unele zone depaseste sase, sapte picioare, oare cat de mult se inaltau deaspura pamantului atunci cand erau noi si nu suferisera distrugeri!

Valuri similare ca si constructie se afla si in alte locuri ale Pannoniei. Unul dintre acestea se intinde de la Ratzis-Beck in linie curba pana la Novi Sad in fata Petrovaradinului in vechiul tinut al iasigilor; un al doilea se intinde pe o lungime considerabila prin comitatul Aradului de astazi catre Simand. Nu exista nici o atestare istorica de unde s-ar putea deduce ca aceste valuri ar fi fost construite de romani si cu atat mai putin de catre imparatul Traian. Din contra, ele au fost construite de popoarele mongole care au strabatut si locuit in tinuturile dunarene. Chiar si marele zid chinezesc este o constructie de felul acesta si este numit in limba mongola Van-ly. Hunii, avarii si maghiarii apartin acestei ginte si au fortificat Pannonia dupa modul mongolic cu astfel de valuri, cunoscute bine scriitorilor latini din evul mediu, care le numeau inele.

Primul dintre acestea ocupa o mare linie din Dacia meridionala sau Transilvania; al doilea se afla in sesul in Dacia ripuaria din Banatul timisorean de astazi si se numea Hiringius Horomiensis, de la castelul Horom, astazi Palanca Noua, langa Dunare, care era situat la capatul santului principal; celelalte, sapte ca numar, erau asezate spre nord, dincolo de Mures si spre vest dincolo de Tisa, de unde apoi se intindea in Pannonia superioara.  Cercul principal unde isi avea principele resedinta, era asezat in reginea orasului Buda si a fost distrus de catre Karl M.

Presupunerea ca o tara atat de mare ar fi fost cu greu ingradita de doar doua randuri de valuri si santuri nu este corecta, pentru ca ring-urile propriu-zise, adica fortificarile erau asezate numai intre rauri ca valuri paralele sau cercuri, pe cand santurile si liniile cele lungi erau trase pentru impreunarea unui rau cu celalalt.

C. Impartirea Daciei in Municipii si Colonii

Dupa cum le era obiceiul, romanii au impartit Dacia dupa ce au transformat-o in provincie romana, in trei parti: Dacia ripensis, pe malul de nord sau stang al Dunarii si care se deosebeste astfel de Dacia ripensis de mai tarziu a lui Aurelian; apoi in Dacia alpensis in Carpati sau in Alpii bastarnici (”alpibus Bastarnicis”) si in Dacia mediterannea, in interiorul tarii intre ambele parti numite mai sus. Se poate doar presupune ca impartirea a fost facuta de catre romani in felul acesta, pentru ca nu exista nici o confirmare a scriitorilor vechi in aceasta privinta. Ce-i drept, scriitori de dupa Aurelian vorbesc Dacia ripuaria sau ripensis, intelegand prin aceasta malul drept al Dunarii pe care imparatul Aurelian a mutat populatia Daciei ocupate de goti, acest nume este insa mai mult geografic decat politic si nu intra in nici o contradictie cu Dacia alpensis si mediterannea, care sunt si ele doar denumiri geografice.

La Alba Iulia, langa satul Cornesti s-a gasit o inscriptie care ar confirma impartirea Daciei in trei. Ea suna in felul urmator:

C. CURT. - OLLIIJS. TROGUS. - IARUM. CURANDARUM. - QUAESTRORI. URBANO. - INTER. TRIBUNITIOS. ADJU. DAD. - PRAETORI. REREGRINO. IIIIII. VIRO. TURMIS, DUCENDIS. PRAEF. UMENI. DAIDI. - CURATORI. VIAE. CLODIAE. ANNIAE. CASSIAE. GEMINAE. LEG. IMP. ANTONINI. AUG. PII - LEG. XXX. VAL. VICT. PROCON. PROVINCIAE. COLLIAE. LEG. PRI. IMP. ANTON. AUG. PII. - PROVINCIAE. DACIAE. - COL. ULPI. TRAJANA, DACIC. - SARMIZEG. PATRONO.

se interpreteaza insa in mod arbitrar pentru dovedirea acestei impartiri, deoarece numarul IIIIII de dupa cuvintele “praeturi peregrino” nu se poate transforma in trium Dacriarum. Nici Zamosius nu citeste III. III ci IIIIII.

O alta inscriptie suna:

PR. TR. III. DACIARUM.

Aceasta s-ar fi gasit in albia raului Marusius dar nu se stie nici unde s-a aflat si nici cine a scris-o; se poate citi si in doua feluri si din aceasta cauza este foarta suspecta.

Dupa cucerirea Daciei, Traian a mutat acolo o nenumarata multime de oameni din intregul imperiu roman pentru cultivarea pamantului si construirea oraselor. Cele mai importante orase erau:

1.     Orasul Nicopolis, construit de Traian ca monument al cuceririi Daciei, era asezat, dupa Jornandes, in Moesia si anume langa raul Jatra, care curge din Muntii Balcani si se varsa in Dunare si astazi poarta denumirea de Jantra. Acest lucru poate fi confirmat si prin tabula peutingeriana, pe care se poate vedea, la poalele Muntilor Balcani la o distanta de 37 de mile romane de Philippoli un oras cu numele de Nicopolistro. Nu poate sa fie decat o corupere a numelui Nicopolis deoarece si Ptolemeu recunoaste: …greaca… si il considera ca apartine de Tracia nordica. Astfel, Nicopolis trebuie cautat la marginea Traciei si a Moesiei; probabil ca si tinutul de la poalele Muntilor Balcani i-a dat numele de Encopolitana (Nicopolitana) si nu se poate confunda cu Nicopolis din Moesia de la malul Dunarii.

2.     Colonia Zernensis, de langa raul Cerna, a fost probabil fondata de Traian inca din timpul primului razboi si Ulpian o aminteste ca o plantatie traiana, spunand ca ar fi fost juris Italici. Numele acestei colonii s-ar scrie mai corect Tsierna, decat Dierna sau Zerna, dupa cum rezulta din urmatoarea inscriptie:

“HERCULI. AUG. VALER. M. FELIX. RUFI. SATURNINI. G. P. P. T. P. EXPR. L. V. STATIONIS. TSIERNEN. III. ID. A. ANNO. XI. BARBATO. ET. REGULO. COS. EX. VOTO POSUIT.”

3.     Imparatul Traian a mai fondat apoi si Colonia Zarmizegetusa. Aceasta cu siguranta nu a primit jus italicum de la alt imparat, decat de la Traian, desi Ulpian in locul citat mai sus nu face nici o referire despre acest lucru. Dupa sfarsitul primului razboi dacic, Traian a transformat aceasta resedinta principala a lui Decebal intr-un castru roman si a numit-o dupa el Ulpia Trajana. Ruinele acestui castru si ale alte constructii dovedesc ca Ulpia Trajana era asezata in valea Hategului langa satul romanesc Gradiste.

Asezarea castrului a fost desemnata de un om cu foarte multe cunostinte la 24 iunie 1765 dupa ruinele ramase si a fost descris de acesta in felul urmator:

“Traian a terminat constructia castrului sau de iarna, pe locul celui de vara. El, prin saparea unui sant care avea o latime de cinci stanjeni, a transformat valul intr-un val cu o latime de patru stanjeni si o inaltime de doi,  iar marginea valului a fortificat-o dupa obiceiul roman cu o linie de palisade ascutite, prevazand in acelasi timp santul cu apa, o parte din izvoarele ce curgeau in apropiere de poarta Questorului, o parte prin devierea raului Hobita, care taia castrul in a doua treime a latimii lui si despartea corturile tribunilor de cele ale cohortelor. Apoi a ordonat sa se construiasca drumu militar in linie dreapta, sa se sape pe ambele laturi santuri pentru ridicarea drumului, care sa apere prin fortificatii anterioare si in fine, sa se construiasca locuintele soldatilor in ordinea lor de castru, ale caror ruine, impreuna cu linile de baza, pe care le-am urmat pas cu pas, mi-au fost aratate sigur. Indata ce acest loc a devenit un azil, aici s-au strans si locuitorii de la tara care ii simpatizau pe romani. Acelora care erau apti de serviciul militar le erau desemnate locuri in afara castrului pe dreapta, care apoi a fost intarita prin construirea unui zid pentru apararea impotriva atacurilor repetate inamice; ceilalti si-au construit locuintele la adapostul acestor ziduri. Apoi, imparatul a ordonat sa se construiasca locuri pentru exercitiile ostasilor; se recunosc inca locurile pentru formatiuni, raliari si marsuri ale Decurien, Pilani, Principes si Sagittatrii, locul de tir, locul inalt ocupat de maestrul de exercitii, portiunea de alergat intre doua ziduri, cu tinta ei; raul, zidul, vadul unde se faceau exercitii de asalt.Toate acestea se aflau intr-un patrat regulat de 200 de pasi. - Datorita numarului dacilor care s-a inmultit, Traian a desemnat un loc inaintea castrului pentru noii sositi, pentru construirea locuintelor, a costruit un drum militar mai departe in interiorul tarii spre Ostrova, si a ridicat doua forturi pentru apararea noului oras, pe care apoi, printr-un drum aparat le unit cu ambele forturi ale drumului militar. Toate erau ocupate de veterani, tabara insa de catre colonistii trimisi de senat.”

Ulpia Trajana era asezata pe un ses ce cobora lin din muntii inalti si era inconjurata de un lant amfiteatralic neintrerupt de coline. Sesul de jos al varii era strabatut de un raulet si udat de mai multe izvoare ce curgeau din acel munte. Se pare ca natura insasi ar fi pregatit acel loc pentru captarea apelor si intradevar exista langa cetate ruinele unui apeduct.

Canalele prin care curgea apa se vad inca si astazi si conduceau apa in diferite directii, care inca si astazi spala ruinele ramase. Pe vechiul zid al orasului se afla o piatra cu urmatoarea inscriptie:

C. MARIUS. DRUSUS. C. F. PR. PR. DICTUS. EX. PROVINCIA. DACICA. TRIBUNUS. LATICLAVIALIS. PRAEF. LEG. XIII. G. FONTIUM. AQUARUMQUE. CAELESTIUM. EX. MONTIBUS. DELABENTIUM. TORRENTI. SUFFLAMEN. HIS. MURIS. FOSSAQUE. OPPOSUIT. ET. AD. PLANA. PRDUXIT.

Una dintre ruinele cele mai importante ale Ulpiei Trajana este amifiteatrul. Acesta se afla pe partea drepata a muntilor orasului. Pavajul sau este acoperit de daramaturi, daca acestea se dau la o parte insa, el este de culoare rosie, lucru din care, taranul simplu poate deduce ca pe acest loc ar fi fost odata o macelarie iar sangele vitelor ar fi vopsit pavajul in culoarea rosie incat aceasta nu se mai sterge. Cauza nisipului rosu se datoreasca insa miniului, care este adus de izvoarele repezi de munte la inundatii; acesta fiind folosit pentru presararea arenei. De la acest amfiteatru s-au mai pastrat cele doua etaje interne de pamant, zidurile de fundatie ale rondelelor si arcurile boltite.

Scoala sau baia, (nu se stie sigur ce era) care a existat deasemenea in Ulpita Trajana, nu este descrisa mai amanuntit.

O alta inscriptie adauga acestei colonii si numele de Metropolis ce reiese din:

IMP. CAES. M. ANTONIO. GORDIANO. PIO. FELICI. AUG. PONTIF. MAX. TRIB. POT. II. COS. P.  P. COLONIA. ULPIA. TRAJ. AUG. DACIC. SARMIZ. METROP. DICATISSIMA. NUMINI. MAJESTATIQUE. EJUS.

O alta inscriptie frumoasa si eleganta care a apartinut casei Ulpia, s-ar fi aflat pe muntele Mica, pe langa un turn vechi, care este numit eronat turnul lui Ovidiu, presupunandu-se ca acesta ar fi fost locul de exil al poetului. Aceasta inscriptie se afla pe o bucata mare de marmura cu o latime de cinci si o inaltime de doua picioare; se mai vad de asemenea pe ambele parti doua figuri imbracate in armura romana, slab lucrate insa, si suna in felul urmator:

PUB. AEL. ULPIUS. ET. EX. DEC. HANG SEDEM. LONGO. PLACUIT.  SACRARE.  LABORI. HANC. REQUIEM. FESSOS. TANDEM. QUAM. CONDERET. ARTUS. ULPIUS. EMERITIS. LONGEVI. MUNERIS. ANNI. IPSE. SUO. CURAM. TITULO. DEDIT. IPSE. SEPULCHRI. ARBITER. HOSPITIUM. MEM ….. FACTOQUE. PARAVIT.

O alta piatra s-a gasit in curtea bisericii din Carnesti, aproape de Gradiste, avand urmatoare inscriptie:

MARCIO. TURONI. FRONTONI. PUBLICIO. SEVERO. PRAEF. PRAET. IMP. CAESARIS. TRAJANI. HADRIANI. AUGUSTI. P. P. COL. ULPIA. TRAJANA. AUG. DACICA. SARMIZEGET.

Aceasta Sarmizegetusa a fost prima resedinta a lui Decebal si nu trebuie confundata cu resedinta a doua, care, dupa pierderea primei resedinte, a fost aleasa in munti langa raul Jiu, vechiul Sargetia, in apropierea pasului Vulcan. Acest rau are doua izvoare in Transilvania sudica, dintre care unul curge din valea Hategului spre sud si se numeste Jiul unguresc, celalalt curge din muntii nordici in jos spre sud, pana se uneste cu primul si asa unite curg din Transilvania, prin Tara Romaneasca si se varsa in Dunare. Acesta este numit Jiul romanesc si trece in Tara Romaneasca prin pasul Vulcan.

Motivul pentru alegerea celei de-a doua resedinte dupa pierderea Sarmizegetusei a fost necesitatea tarii si a oastei de a avea un centru. Traiana a costruit podul de piatra ca sa poata trece prin pasul Vulcani in spatele caruia se afla noua resedinta a lui Decebal. In locul aflat in spatele pasului Vulcan s-au descoperit multe ruine de ziduri astfel incat se presupune ca aceasta a doua resedinta era asezata langa Sargetia (Jiu). Unii considera Sargetia ca fiind rauletul Streiu care trece prin valea Hategului si se varsa in Mures; este putin probabil insa faptul ca Decebal si-ar fi ales resedinta, care adapostea tot tezaurul sau, atat de aproape de castrul ocupat de romani, si pe langa aceasta si pe un ses atat de nesigur. De aici putem concluziona ca Sargetia nu poate sa corespunda altui rau decat Jiului. Bazandu-ne pe aceasta supozitie mai putem explica si faptul de ce dacii, dupa cucerirea pasului Vulcan de catre romani, si-au dat foc cetatii, nemaiputand-o apara mai departe. Pe langa aceasta, orasul Sarmizegetusa nu era asezat langa vreun rau, in a carui albie s-ar fi putut construi camera pentru ascunderea tezaurului, ci era asezat langa un parau.

4.     Datorita bailor sale este important pentru arheologi oraselul Ad Mediam, de langa raul Cerna, la cateva mile spre nord de colonia Cernensis. Aici se afla ramasitele altarelor si tablourilor unui templu renumit, dedicat lui Hercules, Aesculap, Hygeia si zeilor apelor. Acest orasel se afla pe malul raului Cerna, intr-un loc unde patrund mai multe izvoare termale si era numit de multi din aceasta cauza thermae Herculis, astazi insa, datorita castelului Mehadia afat in apropiere, acolo unde muntii despart Banatul de Tara Romaneasca de vest, este numit Baile de la Mehadia. Generalul Andreas Hamilton, guvernatorul provinciei, a descoperit aceste ramasite inca din anul 1736 si dupa ordinul imparatului Carol al VI-lea, le-a restaurat si le-a trimis la Viena, unde impreuna cu alte obiecte antice venite din Transilvania serveau la decorarea salii de asteptare care ducea in biblioteca imperiala. Prima dintre multele inscriptii suna in felul urmator:

HERCULI. GENIO. LOCI. FONTIBUS. CALIDIS. CALPURNIUS. JULIANUS. V. C. LEG. V. MAC. LEGA. AUG. PP. PR. MOE … , V. L. S.

O alta inscriptie:

HERCULI. SALUTIFERO. Q. VIBIUS. AMILIUS. AUG. COL. DAC. PRO. SALUTE. JULIANI FILII. SUI.

O a treia:

DIIS. MAGNIS. ET. BONIS. AESCULAPIO. ET. HYGIAE. M. AUREL. PRAEF. LEG. XIII. GEM. ANTONIAN. V. L. M. S.

O a patra inscriptie se refera la Drobeta sau Sergius Bassus, care in calatoria sa la Baile Herculane a fost asasiant de niste talhari. El administra birourile unui decemvir si ale unui chestor, intr-o colonie romana aflata langa Dunare, in Moesia.

D. M. JUL. J. FIL. SERGIA. BASSO. DECEMVIR. DOBRETAE. QUAESTORI. INTERFECTO. A. LATRONIB. VIX. AN. XXXX. JUL. JULIANUS. ET. BASSUS. PATRI. PIISSIMO. ET. JUL. VALERIANUS. FRATER. MORTEM. EJUS. EXECUTUS.

A cincea:

AESCULAP. ET. HYGIAE. PRO. SALUTE. JUNIAE. CAECILIAE. QUOD. A. LONGA. INFIRMITATE. VIRTUTE. AQUARUM. NUMINIS. SUI. REVOCAVERUNT. T. B. A. EJUS. V. S. L. M.

O a sasea inscriptie dovedeste faptul ca baile de la Mehadia erau construite deja cel putin pe timpul lui Adrian, deoarece consulatul lui Severianus amintit aici ca in anul 134.

DIIS. ET. NUMINIBUS. AQUARUM. ULP. SECUNDINUS. MAR. VALENS. POMPONIUS. HAEM. V. HULCARUS. A. VALENS. LEGATI. ROMAM. AD. CONSULATUM. SEVERIANI. C. V. MISSI. INCOLUMES. RESERVI. EX. VOTO.

Este foarte probabil ca Traian a fost constructorul acestor bai, acest lucru il afirma cineva care a descris amanuntit aceste bai.

Cele mai multe pietre aflate in acest loc sunt deteriorate iar inscriptiile sunt sterse aproape total. De aici ne dam seama cat de bogat a fost acest loc in asemenea monumente si cate s-au pierdut.

Monede se gasesc in continuare la fundatiile cladirilor, in speciale ale lui Traian, Adrian, de la Antoniu si pana la Phillippus si Decius. O moneda batuta in al cincelea consulat al lui Traian, are pe verso figura lui Hercule, cu o piele de leu pe piept, cu o maciuca in mana si are inscriptia:

HERCULI. CONSERVATORI.

Este cunoscut faptul ca Ulpia gens se bucura de o protectie deosebita din parte acestui zeu si il vedeau ca si sustinatorul ei. Drept dovada ne serveste o inscriptie dacica:

HERCULI. CONSERVATORI. DOMUS. ULPIORUM. SACRUM. M. ULPIUS. …. VERECUNDUS. si o alta inscriptie in care Traian insusi ii multumeste pentru victoria asupra lui Decebal nu numai lui Jupite Stator, ci si lui Hercule

JOVI. STATORI. HERCULI. VICTORI. M. ULP. NERVA. TRAJANUS. CAESAR. VICTO. DECEBALO. DOMITA. DACIA. VOTUM. SOLVIT. ASPICE. ROMULE. PATER. GAUDETE. QUIRITES. VESTRA. ISTA. EST. GLORIA. dar si prin altarul construit eroului zeesc, de catre colonia Sarmuzegetusa, pentru binele imparatului si a surorii acestuia, Marciana.

DEO. HERCULI. PRO. SALUTE. DIVI. TRAJANI. AUGUSTI. ET. MARCIANAE. SORORIS. AUG. COLONIA. DAC. SARMIZ.

Traian era adorat de acele popoare sub imaginea lui Hercule si i s-a ridicat o statuie cu chipul lui Hercule. Traian poate fi vazut in aceasta postura si pe spatele mai multor monede batute de senat in onoarea lui. Cele mai multe dintre aceste monede erau folosite in Dacia si aveau acelasi timbru cu monedele coloniilor romane din apropiere de Viminacium. O moneda ramasa de la imparatul Philippus ne arata Dacia ca o figura femeiasca si inconjurata de insignele legiunii a cincea scitica si celei de a patra macedonica.

In anul 1736 s-au mai dezgropat in acest loc sapte statui ale lui Hercule, care au fost transportate la Viena si cea mai frumoasa a fost asezata intr-o sala a bibliotecii imperiale. Zeul il tine in brate cu mana stanga pe micul Hylas si in mana dreapta un buzdugan iar la picioare are un caine de vanatoare, deosebit de bine lucrat. Mai tarziu, prin anul 1755 s-a descoperit sarcofagul unei femei necunoscute, care avea pe fiecare latura figura lui Hercule, lucrata insa primitiv. Corabia, care ducea acest monument la Viena, s-a scufundat in apropiere de Pesta asa ca nu detinem de la acest sarcofag decat un desen facut la locul descoperirii.

5.     Existenta municipiului Tiberiensis a fost confirmata deja printr-o inscriptie amintita mai sus, pe care o citez inca odata. In orice caz a fost aratat mai sus ca municipiul este Cavaranul de astazi si nu Timisoara.

CORNELIAE. SALONINAE. AUG. CONJUGI. GALLIENI. A. CN. ORDO. MUNI. TIB. DEV. NUM. MAJESTATIQ. EJUS.

6.     Colonia Apulum a fost cu siguranta construita de Traian, dupa cum reiese in mod negativ de la Eutropius si Ulpian. In inscriptii i se atribuie si numele de municipiu:

M. MUNATIUS. M. F. CUM. BALBINO. QUAESTIONUM. CAESARUMQUE. JUDEX. FLAM. DIAL. MUN. COL. APULI. PRO. FELICI. EX. URBE. REDITU.

O alta inscriptie a lui Marsilius numeste Apulul municipiu.

Nu mai incape nicio indoiala despre asezarea municipiului Apulum si identificarea lui cu Alba-Iulia daca se ia in considerare distanta de pe tabula peutingeriana si Rudera langa Alba-Iulia. La o mie de pasi de Alba-Iulia, sau Cetatea Alba, se afla pe o intindere mare, urmele unui oras vechi, care candva era inconjurat de Mures. Ramasitele vechii albii inconjoara inca si astazi acest loc si formeaza balti si mlastine prin nisipul si namolul apelor din munti. O inscriptie aflata aici spune:

PUB. AELIAE. JULIANAE. MARCELLAE. SP. FIL. P. AELI. JULIAN. ET. Q. R. FLAM. ET. IL. VIRAL. COL. APUL. ET. ADOPTIV. P. AELI. MARCELLI. VE. EX. PRAEF. LEGG. VII. CL. ET. ADJUT. DADES. ET. FILETUS. ACTOR.

Si la Apullum. La fel ca in majoritatea coloniilor Daciei, a existat un apeduct. Inca se pot observa canalele construite din piatra cioplita si conduse pe ziduri ce erau asezate pe boltituri.; o parte din cantitate necesara de apa se aducea si prin canale colosale, sapate in pamant. Apullum isi primea apa de la izvoarele invecinate de la Zlatna, unde inca se afla urmele unui oras vechi, adica ruinele statiunii Zemiziga. Datorita abundentei apelor curgatoare, nu se aproviziona doar orasul Apullum, ci apa mai era utilizata si la stropirea si sustinerea gradinilor, pentru umplerea santurilor, piscinelor, parcurilor, bazinelor si ingrijirea vilelor.

7.     Napoca sau Napuca este o alta colonie traiana, dupa cum reiese din citatul de mai sus apartinandu-I lui Ulpian. Singura dovada despre aceasta afirmatie ne este data de urmatoarea inscriptie:

NUMINI. AUG. M. ULP. CAECIL. BASSIANUS. MAG. AUGUSTALIS. COL. NAP. D. D.

In legatura cu locatia acestei colonii exista o intelegere perfecta intre cercetatorii antichitatilor dacice. De la Salinae, Turda de astazi, exista un drum roman peste Mures spre Targu-Mures de astazi, numit si Forum Siculorum, unde se afla ruinele unei vechi cetati. Aici se crede ca ar fi fost Napoca lui Traian, deoarece, si dupa tabula peutingeriana, de la Salinae spre Napoca sunt 36 de mile romanesti, ceea ce corespunde cu exactitate distantei dintre Turda si Mures.

8.     Colonia - numita la Ptolomeu, Parelissum, pe Tabula Peutingeriana - Parolissum, iar pe o inscriptie Paralissum - este probabil fondata de Traian, cu atat mai mult cu cat nu se face referire la niciun alt imparat ca si posibil fondator al ei si de asemenea provenind din aceeasi perioada cu restul coloniilor traiane. Faptul ca Paralissum a fost intr-adevar o colonie reiese dintr-o inscriptie in care se aminteste de un Decurion, un Augur si de un Pontifice.

COCCEJO. UMBRIANO. DECURIONI. AUGUR. ITE. PONTIFICI. CIVITATIS. PARALISENSIUM. PROVINCIAE. DACIAE. COCCEJUS. SEVERUS. FILIUS. PATRI. PIENTISSIMO.

O alta incriptie spune cu precizie ca Parelissum a fost muncipiu.

Tot ca dovada a faptului ca aceste orase au fost colonii, mai poate servi si harata peutingeriana, deoarece, pe aceasta, pentru orasele mai putin importante nu apare niciun alt simbol in afara de numele acestuia, pe cand in cazul coloniilor apar intotdeauna doua turnulete, care doar la colonia Tsiernensium au ramas neinsemnate.

Locatia orasului Paralissum este greu de clarificat, se presupune ca ar fi fost undeva langa satul Micaza, nu departe de izvoarele Muresului, pana la drumul roman.

9.     Colonia Patavissa nu a fost fondata de Traian, ci de Sever.Patavissase pare a fi numele ei correct, nu Patrussia Langa Orastie, Saxopolis in latina, se afla chiar o inscriptie cu numele Petovium.

D. M. M. AUREL. CRESGENTI. AUGG. LIB. VIX. AN. LXI. ET. AURELIAE. FLORIAE. FILIEAE. EJUS. DEFUNCTAE. PETOVII. VIX. A. XXIII. M. XI. DIEBUS. XX. AEL. JULIANUS SOCERO. ET. CONJUGI. PIENTISSI. B. M. P.

Patavissa era asezata intre Salinae si Napoca, la 12, respectiv 24 de mile romanesti distanta fata de cele doua localitati. Trebuia deci sa sa afle pe lana Mures, la vest de orasul Iernut. Turnuletele specifice oraselor coloniale nu apar pe tabula peutingeriana in dreptul orasului Petavissa, fie pentru ca Sever nu avea inca drept colonial in timpul domniei sale, fie pentru ca cel care a cartografiat aceasta harta nu stia despre statutul de colonie al acestui oras, fapt ce pare a fi mai plauzibil.

10.  Despre Tibiscum am discutat mai sus. Nu a fost colonie, ci municipiu, statut mai important, deoarece dreptul municipal permitea un fel de constitutie libera.

11.  Aquae nu a fost nici municipiu, nici colonie, dar era o localitate renumita pentru fantanile sale minerale. Aquae era situat la 14 mile dacice de Sarmizegetusa inspre Apullum. Unii cauta locul langa oraselul Auraria, in comitatul Clujului, la nord de Turda, fara a tine cont insa nici de tabula peutingeriana, nici de Ptolomeu. Baile de la Geoagiu din comitatul Hont*, renumite inca si astazi, ar corespunde asadar mai bine locuatiei adevarate. Despre aceasta se spune: “Langa oraselele Geoagiu si Sfantu se afla bai termale; la Sfantu se afla si o fantana renumita cu apa minerala, la fel cum exista si in oraselele Slatina, Geoagiu si Palota super. Pe mutele Sitna, cel mai inalt din tot comitatul, se gaseste un izvor a carui apa vara este rece ca gheata, iar toamna este calda. Se mai gasesc si unele fantani cu apa minerala.”

12.  Salinae se afla pe drumul vechi dintre Alba-Iulia si Clusiu si avea, precum ne sugereaza si numele, ocne pentru exploatarea de sare. In Dacia, sarea se gasea din abundenta, avand foarte multe saline, dar aceasta era salina principala a tarii, la fel ca si in ziua de azi. Salinae era situate langa Turda de astazi, capitala comitatului Turzii*, care e renumita nu numai pentru minele sale de sare, ci si pentru vechile mine romane. Ocnele de sare sa afla cam la jumatae de ora de oras, intr-o colina de ardezie lutoasa, celelate coline din jur fiind calcaroase. Mai gasim de la Aiud pana la Turda si pana la Cluj multe coline pietrificate. In ocnele de sare s-au gasit multe bucati de sare transparenta, care contineau picaturi de apa sau muschi.

Pe locul fostului oras Salinae se pot observa si acum, langa Turda, ruine romane.

Nu mai putin importante sunt minele montane ale Daciei, care au fost descoperite langa Turda si in alte locuri de pe vremea lui Traian. Ele se afla langa Slatina, la sud-vest de Turda; apoi la Sasca si la Moldova sau Bosniag.

“Minele acestea sunt sapate in cea mai tare piatra, iar stancile care astazi se spag cu praf de pusca, erau lucrate cu dalta si ciocanul, astfel incat unii pereti sunt atat de drepti, netezi si poleiti, la fel ca si cele mai grele si mai migaloase sculpturi. Etajele puturilor si ale galeriilor de mina sunt cioplite in intregi mase de piatra, o parte fiind gresie, o parte calcar, avand o forma eliptica; acestea sunt remarcabile atat daca ne gandim la intreprinderea aceasta indrazneata, cat si la greutatea munci in ocna, ocnasii fiind condamnati la aceasta indeletnicire (ad metalla damnati). Din istoria bisericeasca reiese ca o multime dintre crestinii din epoca lui Traian au ajuns in Dacia pe aceasta cale.”

O multime de inscriptii amintesc de baile de aur si de Collegium aurariorum in Transilvania, deoarece provincia era foarte bogata in acest metal. Baia principala era la Zlatna si la Abrud, dupa cum o dovedesc si astazi o multime de urme.

13.  Colonia Centum-Putea trebuie cautata in apropierea Moldovei sau Bosniagului in muntii besedini, unde s-a gasit in anul 1776 urmatoarea inscriptie funerara:

­­

- - - FLAVIA. INGENUA - - -

XIT. ANNOS. XX. JULIUS. FLAVIANUS. CONJUGI. MOES. - - - H. M. P.

Astazi aici se produce mai ales cupru si plumb care se topeste in topitoriile de la Bosniag.

Si in Sasca, aflata in apropiere, pe sesul unei valcele, se afla ocne vechi din care se extrag si astazi cupru si plumb, acestea fiind considerate ca fiind lucrari romane de pe timpul lui Traian.

14.  Sergidava, dupa o inscriptie descoperita la Sarmizegetusa, pare sa fi fost un oras important:

AUL CRIS. ………… VOLT. ………. XIII. … LORUM. INJURIA. ET. …. NISS. VIOLENTIA. POPULO. PLEQUE. SEGIDAVIENSI. RESTITUIT.

Tabula peutingeriana nu mentioneaza acest loc, nefiind langa drumul militar. Ptolemaeus mentioneaza Decidava si Singidava; una dintre aceste localitati se pare ca este Deva de astazi iar langa Mures, unde se afla ruinele unui oras, se crede ca se afla Serfidava.

D. Isis, Anubis si Canopus in Dacia.

Extinderea Daciei

Despre religia getilor si a dacilor s-a vorbit mai pe larg in capitolele anterioare. Colonistii adusi in aceasta provincie au introdus, pe langa zeitatile romane, si cultul uitat al lui Isis, lucru dovedit de urmatoarele descoperiri : Un anubis al fostului general-maior si comandant al cetatii Timisoara, Iosif conte de Soro, care infatiseaza un om cu cap de caine; un canopus mic si un Isis avand serpi incolaciti pe maini si picioare. Este remarcabil faptul ca pe aceasta statueta nu s-au gasit hieroglife, cum se gasesc in general pe acest gen de obiecte, ci era gravata cu inscriptia in latina, ISIS PATRONA, dovada ca aceasta statueta a fost facuta intr-o tara romana.

Este mai mult decat evident ca romanii au cucerit Tara Romaneasca si Moldova pana la Prut si au numit acest teritoriu Dacia. Ptolemaeus identifica relativ inexact un numar de popoare marginase ; totusi, raman importante raspunsurile la urmatoarele controverse.

Cat de departe spre est si-au extins romanii teritoriul ?

Se zice ca pana aproape de Galati si de Siret, langa un sat numit Giorsani, unde se pare ca se afla ramasitele unei constructii romane cu o inscriptie confuza - deoarece Traian nu a imbracat niciodata consulatul al saptelea -  dar totusi nu este considerata un fals ci doar eronata :

IMP. CAESARI.  DIV. FILIO. NERVAE. TRAJANO. AUGUSTO. GER. DACICO. PONT. MAX. FEL. B. DICT. XVI. IMP. VI. CONS. VII. P. P. CALPURNIO. PUBLICO. MARCO. L. AURELIO. RUFO.

Este stiut faptul ca atunci cand Traian era retinut in Orient sau in Italia, razboaiele cu popoarele invecinate au fost purtate de prefectii Daciei. Unele au fost supuse,  altele au fost doar izgonite, ceea ce era relativ usor deoarece aceste popoare, intocmai ca sarmatii, in cea mai mare parte a lor duceau o viata nomada.

Ptolemaeus fixeaza marginile de est ale Daciei la Hierassus, adica Prutul de astazi.  Tabula peutingeriana mentioneaza mai multe asezari romane mai departe spre est ; ba chiar si valul roman, pe care l-am descris anterior si care dupa hartile citate s-ar intinde pana la Tanais, ar fi dovezile cele mai sigure despre intinderea provinciei, daca am fi siguri ca aceste asezari erau romane.

Se ridica si intrebarea, cum ar trebui sa interpretam cuvantul ”sarmatic” pe care il gasim pe diferite inscriptii descoperite pe teritoriul mai multor colonii dacice.

Cea mai importanta astfel de inscriptie, care este amintita de mai multe popoare sarmato-dacice, este urmatoarea:

LUCIO. ANNIO. FABIANO. - - PRIMO. PRAEFECTO. PROVINCIAE. DACIAE. COLONIARUM. ULPIANARUM. TRAJANARUM. SARMATICARUM. DIS. MANIBUS.

Unii presupun ca prescurtarile cuvintelor de pe inscriptia “ULPIAN. TRAIAN. SARM.” ar trebui sa se citeasca “ULPIA TRAJANA SARMIZEGETUSA”  dovedind faptul ca sarmatii nu s-ar fi aflat pe teritoriul Daciei, insa, cuvintele de la final ” COLONIAE. DACIAE. SARMATICAE.” anuleaza aceasta premisa si dovedesc, fara nicio indoiala, existenta popoarelor sarmatice pe teritoriul Daciei si ca aceasta inscriptie este de fapt dovada existentei unui prefect roman asupra popoarelor sarmatice.

Ce inseamna diferenta intre coloniile ulpiane si cele traiane? Ar fi contrar intregii istorii sa presupunem ca unele colonii dacice s-ar fi numit ulpiane iar altele traiane, din aceasta cauza e indoielnica aceasta incriptie. Insa, daca admitem in Dacia existenta sarmatilor, am avea de-a face cu 3 variante : fie intelegem ca, datorita situatiei ei, acea regiune era numita de catre colonistii romani sarmatica, sau sarmati care au fost adusi in Dacia au dat aceasta denumire, fie admitem originea sarmatica a dacilor, sau au fost amestecati cu sarmatii si au locuit in aceasta tara.

Conform ultimei variante, dacii ar fi fost vorbitori de limba sarmatica astfel limba vorbita astazi ar fi compusa dintr-un dialect sarmatico-latin; astfel incat numele mai multor localitati din Transilvania si Banat ar fi slavice si ca Ovidiu, in exilul sau aminteste sarmatica si getica sau dacica ca fiind inrudite.

Este posibil ce-i drept ca pe timpul romanilor, slavii sa se fii aflat deja in Dacia, dar mai probabil insa este ca prin expresia “sarmatic” se intelegea Dacia in sensul ei mai larg, cu o parte din sarmatii sau slavii care locuiau pe langa Prut si inspre este de la acest rau. Dupa Ptomeleus, romanii aveau in posesie si orasele sarmatice Utidava, Petrodava, Triphulum, Carsidava, Patrodava si Acrobadava, acestia fiind fara indoiala cele aratate pe inscriptii ca si colonii sarmato-dacice, desi pe tabula peutingeriana in dreptul numelor lor nu apar turnulete.

E. Bustul lui Traian si templul de marmura cu morminte

Langa amfiteatrul din Ulpia Traiana se putea observa inca dinainte cu vreo suta de ani, un bust de marmura alba rasturnat, caruia ii lipsea capul. Turcii, in marsul lor prin acel loc, au daramat aceasta opera de arta iar un preot i-a adunat fragmentele. Capul se afla in alt loc; era decorat cu o cununa de lauri, semnul victoriei sau al caesarilor si a fost asezat deasupra usii bisericii Sf. Petru, in valea Hategului. Dupa Hohenhausen, acest bust l-ar reprezenta pe Traian, desi dupa barba incretita pare a fi mai curand al lui Hadrian. Expresia trasaturilor este venerabila si arata un spirit ganditor; expresia poetica insa ce adeseori se afla pe fetele lui August si a Liviei, ba chiar si pe cele ale lui Tiberiu, Caligula si Claudiu, nu sunt prezente pe acest cap. Din contra, acesta prezinta timbrul realismului, putand prin urmare a fi o copie foarte fidela, neexprimand insa caracterul unui monarh al lumii, al unui comandant mare si invingator.

Langa satul Demsus, in valea Hategului, se poate observa inca un templu roman cu o arhitectura particulara si de o durabilitate extraodinara, care dupa semnele caracteristice ale altarului si cele din jurul acestuia pare a fi un templu al zeului Marte. Este greu de dovedit ca acest templu a fost construit de Traian, dar se poate presupune acest lucru.

Pietrele folosite la construirea acestul templu sunt in cea mai mare masura cubice, mari, cioplite mai ales in colturi. Caramizile sunt facute dintr-un praf fin ca si faina de cenusa, dar la fel de tari ca fierul si rosii ca cinabru. Turnul, decorat pe dinafara cu cornise, are mai multe colturi de caramida si formeaza izolatia exterioara a cosului de deasupra altarului de ofrande. Pe latura din spate, in partea anterioara se afla intrarea. Un coridor ingust de-a lungul templului se infunda la capat si aici exista o icoana. Se mai pot observa niste gauri de aerisire, care probabil serveau la evacuarea fumului. Pe partea de est se vad trei lei avand o pozitie de dans, tinand drept simbolurile zeului razboiului. Pe partea de vest se afla doua coloane dorice, ce servesc ca stalpi, avand o latime de trei pasi si o inaltime de patru stanjeni. La nord se poate observa rondelul in care era asezata statuia zeului si camera sau celula preotului. Latimea exterioara a intregului templu este de paisprezece, lungimea de treizeci si inaltimea pana in varful turnului tot de treizeci de pasi. In interiorul templului se pot vedea patru coloane care se unesc in mijlocul templului intr-o bolta deasupra altarului din al cauri centru porneste un cos. Coloanele sunt decorate cu armasari de lupta si contin urmatoarele inscriptii. Prima inscriptie:

D. M. MTURRE. ……. HTONNRIS. …… ANN. M. TERTIA. …….  este cu totul indescifrabila.

A doua inscriptie:

VALERIAE. CARAE. VIX. AN. XXIX. F. FLAVIUS. APER. SCRIBA. COL. SARM. CONJUGI. KARISSIMAE. P.

A treia inscriptie:

D. M. C. OCTAVIO. NEPOTI. VIX. AN. LXX. JULIA VALENTINA. HFRES. CONJUGI. PIENTISSIMO. FACIENDUM. PROCURAVIT. H. S. E.

La sfarsitul acestei inscriptii se poate vedea desenata o inima.

A patra inscriptie a acestui templu este:

D. I. M. C. LONGIN. MAXIMO. VIX. AN. LVII. JULIA. AFRO. DESIA. CONJ. …. B. M. P.

Dintre nenumaratele obiecte antice ale Daciei s-au ales doar acelea care par a avea o importanta istorica si se refera indeosebi la Traian, intemeietorul acestei provincii. Enumerarea si descrierea tuturor antichitatilor care se afla in aceasta tara, de la Caesar pana la Aurelian, ar umple volume intregi, mai ales daca s-ar lua in considerare cercetarile anticarilor intreprinse pe timpurile mai vechi in acel loc.

IX.

Columna lui Traian

Dintre antichitatile romane referitoare la razboaiele lui Traian cu dacii, primul loc il ocupa fara indoiala columna sa de la Roma deoarece aceasta, prin tablourile ei nu inregistreaza doar istoria celor doua razboaie ci totodata ne ofera si un tablou viu referitor la viata razboinica a romanilor, reprezentand obiceiuri, costume, discipline, arme, marsuri, ordinea castrelor, aprovizionarea, ordinele comandantilor, jertfe, altare, preotii, costumele si obiceiurile jertfelor lor, steagurile romanilor si ale inamicilor lor, batalii, infrangeri si victorii, soli, construirea cetatilor si castrelor, asedii, cuceriri, pradari, demolari, barbarisme si fapte nobile, poduri, trecerea innot peste rauri, ambarcatiuni de diferite feluri, trofee, triumfuri, festivitati, distribuirea soldurilor - oferindu-ne astfel, pe langa o opera de arta si o imagine de ansamblu a intregii epoci romane.

Aceasta columna, atat din punct de vedere arhitectural, cat si din punct de vedere sculptural, este demna de cea mai mare admiratie. Este construita din marmura, ridicandu-se in forma de spirala pana la o inaltime de 128 de picioare. In interiorul ei o scara de 184 de trepte conduce pana la coroana columnei; intre sculpturi se afla 43 de ferestre taiate la locuri potrivite, astfel incat interiorul columnei este suficient luminat. Intregul colos al columnei este compus din 34 de bucati de marmura de o marime extraordinara, astfel incat 8 bucati formeaza piedestalul, 23 axa coloanei, unul capitelul iar altul epistilul columnei. Fiecare parte a piedestalului masoara 20 de picioare. Pe acest piedestal, decorat cu armele si zeitele victoriei, avand la toate patru colturile figuri de vulturi care tin in gheare festoane, se inalta insasi columna, despartita de piedestal prin cunuri de lauri. Capitelul doric sau poate mai mult cununa de lauri este impodibita cu oua iar pe platoul de sus se afla un piedestal mai mic pe care altadata se inalta statuia lui Traian; astazi insa acolo se afla statuia de bronz a Sfantului apostol Petru ridicata de papa Sixt al V-lea. Ideea acestei columne, una dintre cele mai fericite si mai valoroase ce un arhitect a putut sa o aiba candva, ii apartine genialului Apollodor, a carui patrie era Athena. El a ridicat aceasta incontestabila podoaba adusa ca o ofranda victoriilor romane, in mijlocul forului lui Traian. Ea depasea toate maretiile inconjuratoare precum si arcul de triumf care probabil exista deja atunci cand columna a fost construita. Imaginea generala a acestui for trebuie sa fii fost sublima si incantatoare mai presus de orice expresie, desi noi astazi nu ne mai putem face nici macar o idee aproximativa despre aceasta, deoarece toate minunile forului au disparut in afara de aceasta columna, care rezistand timpului, ne aminsteste si astazi de gloria romana. Pe piedestalul columnei se afla urmatoare inscriptie:

SENATUS. POPULUSQUE. ROMANUS. IMP. CAESARI. DIVI. NERVAE. TRAJANO. AUG. GERM. DACICO. PONTIF. MAXIMO. TRIB. POT. XVII. IMP VI. COS. VI. P. P. AD. DECLARANDUM. QUANTAE. ALTITUDINIS. MONS. ET. LOCUS TANTIS. RUDERIS. SIT. EGESTUS.

Acesta inscriptie dovedeste ca monumentul s-a ridicat la ordinul si pe costurile senatului si a poporului roman si anume in al 7-lea tribunat, asadar si in al saptelea an al guvernarii lui Traian, deoarece imparatii romani aveau tot atatia ani de guvernare ca si de tribunat. Acest an al saptelea, reprezenta anul 115 d. Chr, 867 al Romei si anul consulilor Q. Ninnus Hasta si P. Manilius Vopiscus pe cand Traian purta razboiul cu partii. Traian nu a ajuns insa sa vada sfarsitul constructiei columnei si astfel insemnarea lui Dio, ca imparatul insusi ar fi ridicat-o pentru inmormantarea si gloria sa, are sens doar cu privire la consimtamantul senatului pentru a-i acorda lui Traian aceasta onoare. Aceasta a devenit insa mormantul lui, asezandui-se cenusa sub piedestalul columnei intr-o urna de aur.

Aceasta columna a fost primul monument de acest fel in Roma si totodata sublimul model pentru toate celelalte care s-au ridicat mai tarziu. Ca numar al figurilor intrece celelalte monumente dedicate lui Traian. Axa columnei este acoperita de jos pana sus cu o fasie lata in forma de spirala cu tablouri sculptate, care infatiseaza istoria celor doua razboaie cu dacii. Se poate observa o crestere succesiva a dimensiunii figurilor odata cu inaltarea columnei, astfel figurile de sus, privite din departare, par a fi la fel de mari ca si cele de jos, in timp ce in realitate tablourile din partea inferioara a columnei au o inaltime de doar doua picioare iar cele de sus sunt de doua ori mai inalte, fiind sculptate in relief, iesind pe jumatate afara din tablouri.

“La toate sculpturile columnei se observa stilul bun si laudabil; figurile au capete cu aparenta ingenioasa si desi predomina un caracter general, intre ele exista totusi o diferenta de trasaturi. Formele membrelor sunt viguros dezvoltate, specific unor osteni romani, oteliti si trecuti prin lupte crancene, sunt reproduse cu fideliate; vesmintele se indoaie in cute simple si late, care insa nu corespund masurilor reale, peste partile mai inalte ale membrelor. Pentru a reda o expresie poetica a figurilor sau pentru a le grupa cu oarecare eleganta, artistul nu si-a dat prea mult interesul, ci s-a multumit cu a pune putin accent pe contrastul liniilor dar nici acest lucru nu l-a facut peste tot cu atentie. La toate figurile, gestica este atribuita faptei de moment, simpla si fireasca; nu exista nicio exagerare. Executarea denota ca maestrul a stiut sa controleze materia fara prea multa silinta si cu abilitate. Cununa de lauri peste care se ridica axa columnei, vulturii, armele si zeitele victoriei de pe piedestal merita tot atata admiratie ca si sculpturile istorice. Atentia privitorului este atrasa in special de victoriile care apar ca intr-un zbor usor, vesmintele lor fluturande, ce nu fac cute mari dar cu bun gust si elegante, astfel incat le putem incadra intre cele mai bune figuri de asemenea natura, care se vad pe monumente publice.”

“La 9 iulie 1833, pe baza unui raport al arhitecului danez Semper ce arata ca pe columna traiana s-ar fi pastrat urme de coloratura antica, o societate formata din noua arhitecti de natiuni diferite au intreprins in aceasta privinta o cercetare minutioasa cu ocazia careia fiecare cobora jos pe funii, de-a lungul columnei, examinand cu atentie peretii acesteia. Toti au fost de acord cu Semper, cu privire la faptul ca columna a fost fara indoiala acoperita cu crusta puternica de culoare, dar care acuma in partea de sud a disparut cu totul datorita furtunilor. Culoarea era compusa dintr-un galben-auriu de diferite nuante, uneori tinzand mai mult spre rosu, alteori spre auriu pur. Sub capitel culoarea s-a pastrat inca in cruste groase; acolo seamna pe deplin cu urmele inegrite ale picturii encaustice de pe templul lui Theseu si a Parthenonului. Vopseaua e tare si groasa si pare a fi bituminoasa; ea formeaza bule cu zgarieturi la fel ca si vechea izolatie cu smoala a ambarcatiunilor, avand o structura sticloasa in momentul in care se rupe. Unde se poate desface fara a atinge suprafata pietrei, ramane o culoare palida vinetie, care pe alocuri luceste in culoare rosie. Pe gatul capitelului si pe santuri se vad urme de culoare albastra. Se pot observa figuri in aur pe baza mai inchisa a carei culoare depindea de obiectele reprezentate, precum stanci, edificii s. a. Locului gol ii apartinea culoarea albastru fundamental. Spiralele sunt aurii, apa albastra, gatul si santurile gatului tot albastre; ouale sunt verzi cu o margine rosie si cu spatele aurit; deasemenea si varfurile sagetilor dintre oua erau rosii cu spatele auriu. Abacul probabil ca era albastru cu labirintul rosu. Culoarea soclului si a piedestalului este necunoscuta. Cateva dintre aceste supozitii trebuie a mai fi confirmate; ramane totusi un rezultat cert, faptul ca pe columna traiana exista o crusta de culoare, care in mare parte era galben aurie iar pe alocuri albastra, verde si rosie.

Roma, 10 iulie 1833.

O. K.”

Germania detine in muzeul din Munchen o copie fidela a Columnei lui Traian cu putin mai mare decat statura unui om ce constituie un tezaur de reala valoare. Colonada construita de Bernini in jurul pietei din fata bisericii Sf. Petru din Roma este unicul exemplu al timpurilor noi ce ar putea concura cu columna si forul lui Traian, insa chiar si aceasta, desi in privinta conceptiei geniale s-ar putea privi ca un demn rival al celor doua, referitor la gust si executare este mult inferioara acestora; mai mult decat atat obeliscul exista cand s-a construit colonada, facilitand astfel integrarea acesteia intr-un peisaj bogat si corespunzator, pe cand in cazul columnei, forul exista deja iar aceasta a venit ca si o incoronare a perfectiunii intregului.

Forul lui Traian, in mijlocul caruia se afla aceasta Columna in stil etrusc, intre Capitoliu, dealul Quirinal si forul Nerva, a fost construit de arhitectul grec Apollodor. In acest loc se afla palatul lui Traian, construit din diferite tipuri de marmura, decorat cu statui si tablouri; apoi un gimnaziu, biblioteca, arcul de triumf in memoria victoriilor asupra dacilor, o hala cu coloane corintice inalte si cu o periferie foarte mare cu arhitravi frumosi iar in mijlocul acestei hale, statuia lui Traian calare, asezata pe niste coloane. Multi urmasi ai imparatului asezau in acest loc statuile barbatilor renumti, printre care excela si poetul Claudianus; iar papa Simmachus, ce a urcat pe scaunul papal in anul 498 d. Chr., a construit aici biserica Sf. Vasile iar Bonifaciu trei turnuri inalte, dintre care cel din mijloc se numea turnul soldatilor datorita faptului ca era construit pe cartierul gardei pretoriene a lui Traian.

Gratiile din bronz care inconjurau capitelul astfel incat se putea ajunge in spatele ei, nu se mai gaseste acolo.

Colosul de deasupra columnei, ce reprezinta statuia lui Traian imbracat cu mantia de razboi, cu armura si cu cizme, la fel cum este infatisat si pe monedele comemorative, tinea in mana dreapta un glob de aur cu cenusa imparatului iar in mana stanga un sceptru, a cazul, ori doborat de barbari, ori de o furtuna, deoarece capul i-a fost gasit cu ocazia inlaturarii unor daramaturi de la picioarele acestui colos si a fost mutat in casa cardinalului de la Valle, picioarele statuii ramanand inca si astazi in varful columnei. Capul colosului avand de la marginea fruntii pana la capatul barbiei o lungime de 2 picioare si 4 toli, ceea ce de regula reprezinta a 9-a parte din lungimea corpului, se crede ca inaltimea colosalei statui era in jur de 21 de picioare romane. Traian a fost singurul imparat inmormantat in Roma, deoarece mausoleumul lui August, mormantul lui Adrian si columna lui Antonius Pius se afla in afara cetatii eterne.

Pe toate laturile piedestalului columnei sunt sculptate trofeele, care au fost luate de la inamicii invinsi, stindardele de razboi, instrumente de suflat, vesminte, armuri, scuturi, sulite, spade, pumnale, buzdugane, topoare, seceri, arcuri, sageti si tolbe.

Apoi urmeaza vulturii, simbolurile militare care au condus armata la victorie. Acsti vulturi tin in gheare o cununa de stejar, o coroana civila, prevazute cu panglici pentru a le putea lega pe capul invingatorului:

O coroana de lauri dedicata lui Traian conform obiceiului senatului pentru victoriile asupra dacilor.

Drau, un rau mare si navigabil, ce curge din Alpii nordici catre sud in Dunare, ar fi fost in acceptia unor scriitori, primul loc de concentrare al trupelor destinate razboiului cu dacii.

Magazii (horrea), asemanatoare unor castre inconjurate de valuri si santuri erau destinate pentru pastrarea mancarii si a altor lucruri necesare pentru purtarea unui razboi. Dupa pozitionarea lor inainte castrelor, aceste magazii se mai numeau si procestria.

Aceste procestria, construite in locurile inalte, mai erau utilizare si pentru acoperirea fortificatiilor pe malul Dunarii, in ele fiind intotdeauna prezent un numar mare de soldati.

Gramezi de lemn pentru intarirea castrelor, pentru gatirea mancarii, pentru unelte de razboi si pentru construirea podurilor.

Soproane pentru uscarea fanului si a nutretului pentru cai si celelalte animale, toate construite astfel incat puteai rezista ploilor si vantului si totodata puteau servi la siguranta taberei.

Castele situate la distante mici pe malul Draului si in muntii inalti, intarile cu valuri si santuri, servind soldatilor drept refugiu in cazul in care tabara n-ar fi fost inca pregatita iar inamicul ar fi vrut sa atace.

Torte in fata ferestrelor castrelor pentru a lumina noaptea imprejurul acestora in cazul vreunui atac surpriza.

Un soldat pretorian sta de paza in fata usii unui castel. Imparatul se afla in castel pana la terminarea constructiei taberei. Pretorienii sunt sculptati cu mainile impreunate si cu degetul aratator ridicat pentru a sublinia fidelitatea si devotamentul lor pentru imparat pe care il inconjurau si il insoteau constant, stand de veghe asupra lui pe rand. Pe columna lui Traian se intalnesc foarte des astfel de reprezentari.

Fortificatii pe malul Dunarii, trase de la un castel la celalalt pentru a impiedica trecerea inamicului peste rau si pentru a inconjura castelele si magaziile.

Un coif de bronz care deobicei se leaga sub barba. Soldatii aveau si palarii de piele, care se numeau palarii pannonice; probabil ca peste acestea se puneau pe cap coifurile astfel incat capul sa nu sufere sub presiunea metalului.

Un scut de doua, trei picioare, rareori de alte dimensiuni.

O mantie de razboi mare, cu un nod sau cu o catarama pentru inchis, se putea arunca peste umeri intr-o directie sau alta.

Un vesmant militar din postav alb, foarte scurt, ridicat si strans bine in jurul corpului sa nu fluture.

O curea militara, acoperind corpul pana la genunchi, ce era folosita de ostasi la exercitiile militare facute in pielea goala.

Cizme militare, care ajungeau pana la jumatatea piciorului.

Papuci militari, aproape doar niste talpici, care erau stransi pe picior cu cureluse, infasurate in jurul acestuia in forma de plasa.

Semispatha, o sabie mai scurta decat spatha obisnuita, care se mai numea si gladius.

Scutul de metal al unui veteran, inconjurat cu un lantisor, decorat cu flori si alte podoabe in semn de distinctie.

O luntre, care aduce de la castel si magazii vin si otet pentru soldati.

Tone si butoaie pentru vin si otet aduse de solati din magazii cu luntra.

O corabie incarcata cu grane, care din castel ii urmeaza armatei. Sacii sunt legati cu sfori sau funii.

Un carmaci.

A doua corabie cu vin.

Dunarea. Tabloul acesteia ornat cu trestie care creste in cantitati mari pe malurile fluviului, fata si mana dreapta indreptate spre est, de unde izvoraste.

Unirea Draului cu Dunarea.

Armata iesind dintr-un castru sau dintr-un castel de langa Dunare se afla in mars. Soldatii merg imbracati in armuri, cu coifurile legate cu catarame de umeri, cu scuturile si sabile lor purtand palisade sau sulite pe varful carora sunt legate traistele pline de pesmet, branza si carnuri afumate, o plosca cu vin, o oala sau o tigaie pentru fiert si un cutit de taiat branza. Cu astfel de lucruri erau dotati soldatii mai ales in marsurile lor prin tinuturi de stepa, fara plantatii.

Sacii pe care soldatii trebuiau sa-i care aveau o greutate de pana la 60 de livre. Dispozitiile erau de 17 zile de obicei insa minim de trei.

Scuturi in forma unui dreptunghi.

Un pod de lemn peste Dunatre format din luntre adunare si intarite pe ambele maluri. Legiunile purtau cu ele vasle confectionate dintr-o singura bucata de lemn, prevazute cu funii foarte tari, uneori cu lanturi; acestea puse una langa cealalta erau acoperite cu scanduri si astfel podul pe luntre era usor de realizat.

Purtatorii steagurilor aveau platose mici iar pe cap coifuri imbracate in piele de leu, astfel incat coama leului flutura peste gat si umeri.

Un simbol al armoniei: o mana inchisa inconjurata de o cununa de lauri pe o sulita lunga; din loc in loc atarna podoabe care in timp de pace se puneau in asa numitul aerarium si erau scoase  numai in caz de razboi.

Un purtator de vultur: aquilifer si un signifer, care tine in maini un manipul sau un alt simbol militar probabil ca o un felinar ce se purta noaptea inainte soldatilor in marsi. Pentru trei contuberni, numarand fiecare cate 10 soldati era prevazut cate un manipel, pentru fiecare cohorta un signum concordiae si pentru fiecare legiune un vultur.

Un prefect pretorian sau un tribun militar cu platosa si cu mantie ornata cu o fasie de purpur, o curea de care atarna o sabie; in mana stanga tine o petitie sau o consemnare a trupelor care trec peste rau. El este asezat la marginea podului si se pare ca da centurionilor si purtatorilor de steaguri anumite ordine, cum ar fi ce au de facut si in ce directie sa conduca trupele.

Purtatorii de portrete, care pe vexilele lor purtau imagini pictate, unele ale zeilor, unele ale imparatilor sau ale comandatilor renumiti.

Tabloul zeitei Victoria, o virgina inaripata, pe cap cu o cununa de lauri, odihnindu-se pe globul pamantesc; se purta in batalii ca un semn al victoriei pentru incurajarea soldatilor.

Un al doilea pod de lemn, asezat pe luntre pentru trecerea armatei peste Dunare. La capatul podului se afla un tribun la fel ca mai sus.

Pe columna lui Traian se poate observa foarte des ca soldatii aflati in castre nu-si puneau coifurile pe cap decat in timp de razboi.

Sulite cu varfuri late numite de romani silices.

Suflatori in corn si in bucium, alaturi de instrumentele lor.

Lancierii, garda de corp a lui Traian, purtand lanci lungi cu varful de fier.

Caii comandantilor fruntati care il insoteau pe Traian, insotiti de soldati. Ei poarta sei sau paturi impodobite cu matase, aur si argint. Au fraie si zabale, curele pe piept si manere pentru a se tine de sa insa fara scarite, care nu erau cunoscute, dupa cum se vede pe statuile vechi ce reprezinta calareti.

Columna lui Traian ne arata si faptul ca soldatii romani nu purtau maneci cand stateau in castrele lor.

Tribuna, de pe care comandatul vorbea armatei, era de regula asezata pe un podium inalt facut din piatra cioplita, daca timpul si locul permitea constructia ei in acest fel; acolo se tinea consiliul de razboi cu tribunii si comandantii fruntasi si tot acolo se comunicau decizile generale.

Traian se consulta asupra planului de razboi si asupra urmatoarei batalii cu comandantul sau suprem si nedespartitul camarad de razboi, prefectul Lusius.

Preotii de jertfe, inveliti in mod gabinic, se consulta asupra unei jerte pe care sa o aduca zeilor inainte de a incepe lupta. Conform dorintei lui Traian, preotii trebuiau sa fie imbracati in vesminte de razboi ornate cu par de culoare purpurie.

Securea de fier cu care preotul de jerte sacrifica ofranda de razboi este o unealta sfanta si indica festivitatea jertifirii ce va urma.

Modestia lui Traian reiese si din faptul ca acesta il trata pe Lusius, comandantul garzii de corp, ca pe un egal, asezandu-l pe acesta langa el pe suggestum, pe un scaun si imbracat in haine ca ale lui. Amandoiu poarta mantii de razboi cu dungi de purpur si bracinari de arme. Traian sta in dreapta iar Luisus in stanga. Covoarele de matase sunt ornate cu ciucuri de purpura. Scaunele nu aveau brate.

Caii imparatului cu sei de matase tesute cu aur, cu fraie si zabale si condusi de servitori cu drapeluri.

Doua steaguri, unul dedicat imparatului, impodobit cu aur, pietre scumpe, margele si purpur, purtat in fata lui. El atarna de pe varful unei lanci, era legat cu o panglica fluturanda si era atat de venerat incat ceata de soldati se apleca inaintea lui pana la pamant iar celelalte insigne militare erau lasate pe jos. Celalalt steag era dedicat prefectului Lusius care comanda sub Traian si era rosu sau de culoarea focului. Steagu senatului era argintiu, al imparatului auriu, al comandantului rosu iar al armatei albastru.

Preotii incununati cu lauri, inveliti in modul gabinic, stau in jurul unei jertfe, cantand imnuri sau cantece razboinice si spunand rugaciuni corespunzatoare. Vesmintele preotilor erau din panza de culoare alba.

Un drapel mic de aur, infrumusetat cu flori si cu fructe timpurii, purtat de un preot vrea sa insemna ca primul razboi dacic a fost purtat primavara cand primele fructe incepeau sa se coace.

Un vas de aur sau de argint, pentru apa sfintita cu care se stropeau sacrificatorii si jertfele in semn de purificatie.

Un calau de jertfe, jumatate dezbracat, impletit cu o cununa de lauri, pregateste vitele de jertfa, le leaga de altar si le taie.

Un sort (limus) pe care il purtau calaii de jertfe, ajungea de la mijloc la pulpe si era prevazut cu o dunga de purpr.

O teaca pentru cutitul de jertfa, purtata de calaul de jertfa.

Un copil de nobil, numit camillus, era de ajutor preotului, avand in mana dreapta un ulcior din care turna vin sau alte lichide un paharul imparatului sacrificator. Acesti camilli si camillae, tineri baieti sau fete, erau copii ce nu atinsesera inca pubertatea si erau acoliti pentru sacrificii.

Suflatori de flaut care cantau in timpul sacrificilor.

Traian inaintea corului comandantilor, imbracat intr-o haina alba de panza ce ajungea pana jos la calcaie, sta cu capul acoperit, inaintea unui altar construit din piatra pentru ceremonia sacrificiului, in flacarile caruia arunca flori frumos mirositoare, fructe timpurii, smirna, scortisoara, tamaie si sofran si varsa din potir vin si sangele jertfei. Se obisnuia sa se aduca un astfel de sacrificiu si nu era permis a se lupta inaintea efectuarii festivitatilor.

Potirul era un vas mare de metal, din care se varsa o parte din sangele jertfei. Cu el se impartea si vin sau alte lichide.

Un sacrificiu compus dintr-un porc, un berbec si un taur (sue ove taurile) era tinut la fiecare demonstratie sau parada militara. Din desenele acestor animale destinate sacrificarii se poate vedea ca ele erau de genul masculin.

O patura bicolora de matase cu care se acoperea porcu, berbecul sau taurul era insemnat si garnisit cu purpur (dosuale).

Calaul de sacrificiu, tinand in mana dreapta coarnele aurite ale taurului iar in mana stanga securea de sacrificiu.

Un acolit, victimarius, care lega jertfa, aducea apa, pregatea jertfa si toate cele necesare sacrificiului.

Un vultur, un stindard si ale insigne militare, care trebuiau sa fie de fata la sacrificiu si eu proptite din pamant.

Suflatori in corn, care cantau in timpul sacrificiului.

Suflatori in corn si in bucium.

Urmeaza un om imbracat doar cu o tunica, neavand nimic altceva pe el, pe care un magar sau un catar il arunca de pe el. In mana dreapta tine o maciuca si in cea dreapta o sita; animalul poarta o botnita si are in loc de frau doar un capastru. Nu este clar ce inseamna acest tablou.

Haine sau camasi fara maneca, care se purtau sub vesminte.

Traian le vorbeste soldatilor de pe suggestumul de piatra, inconjurat de prefecti si tribuni, in prezenta purtatorilor de stindarde si de insigne militare. Imbracamintea imparatului este formata dintr-o manta militara larga ce flutura (paludamentum), peste armura un vesmant grecesc (schlamys), o cingatoare, o camasa, cizme militare, o sabie cu manerul de fildes ornat cu aur si pietre pretioase. Mana dreapta o intinde spre soldati, carora le vorbeste iar in cea stanga tine un rol.

Pentru a in timpul unei lupte soldatii sa se gaseasca mai bine, fiecare scut al unei cohorte era prevazut cu semne (digma) speciale, cum ar fi fulgere, cununi, flori s. a. m. d. Pe spatele fiecarui scut era trecut numele posesorului, al cohortei si centuriei sale.

Soldati cu armura, coifuri si scuturi asculta cu atentie vorbele imparatului si-si arata devotamentul.

O armura facuta din curele de piele sau din tinichea.

Un soldat taie cu toporul copacii pentru a deschide camarazilor sai calea de intrare in tabara.

Un soldat cu un cos din care ii da unui zidar var pentru construirea unui monument de piatra in tabara.

Un soldat care poarta la brau un pumnal sau un fel de sabie mai scurta.

Soldati care ajuta constructorii in diferite feluri, unii aducand var, altii cioplind pietre, cornuri si grinde pentru ridicarea zidurilor taberei. Columna traiana ne arata in diferite scene ca in locurile in care se gasea multa piatra in apropiere, taberele erau construite cu totul din piatra. Dupa cum se stie din multe din aceste tabere s-au dezvoltat oraste.

O santinela de veterani in tabara pentru ca inamicul sa nu-i surprinda si astfel sa impiedice continuarea lucrarilor.

Un pod de lemn asezat pe stalpi care erau batuti in albia raului. Stalpii unui cu traverse sunt prevazuti cu piroane. Podul duce din tabara intr-o campie bogat cultivata.

Un arhitect, care le arata meseriasilor unde trebuie sa lucreze si in ce ordine trebuie facute lucrurile. Cu un topor de fier se bat piroane in niste scanduri groase.

Scuturi si coifuri ale soldatilor lasate la o parte pe durata lucrarilor in tabara.

Prefectii si tribunii se consulta impreuna despre asezarea castrului.

Un maestru zidar ce conduce lucratorii si imparte sarcinile intre soldati.

Cortul comandatului suprem, locuinta lui Traian in tabara; langa el se afla chestorul si porta praetoria.

Pretorienii, garda de corp a imparatului inainte holului pretorului, distingandu-se de ceilalti soldati prin faptul ca poarta braul sabiei atarnat de la urmarul stang spre partea dreapta si sunt infatisati cu mana dreapta inchisa si cu degetul aratator ridicat.

Imparatul Traian trimise in recunoastere o parte din soldatii mai usor inarmati, peste marginea teritoriului inamic.

O alta punte de lemn peste rau, in apropierea castrului. Apropierea castrului de rau este de o mare importanta pentru siguranta si transport.

Drumul ce duce la poarta taberei catre rau. Un soldat scoate cu un ulcior apa din rau.

Un parapet in forma de platosa.

Soldatii taie lemne intr-o padure din apropierea castrului, transportandu-le in tabara, avand pe umeri cate o prajina de care apoi atarna un lemn mai gros legat de aceasta cu sfoara si tarat pe jos.

Inca un pod de lemn peste rau.

Calul imparatesc, frumos impodobit si tinut de un pretorian, in timp ce imparatul viziteaza tabara.

Un maestru zidar, indicand meseriasilor sarcina fiecaruia. Imparatul Traian ocoleste si inspecteaza toate fortificatile si partile taberei pentru a indemna soldatii la lucru riguros si atent si pentru a indrepta ce nu era bine inceput. Un soldat ingenuncheaza in fata imparatului care ii spune ceva, nelasand insa pe jos lemnele pe care le cara in spate, pentru a nu fi intrerupt din activitatea sa.

Claie de fan intr-un sant care este un loc mai sigur in cazul unui atac inamic. Imediat langa sant, inca un pod peste rau, pentru transportarea mai comoda a fanului si a paielor maruntite.

Pretorienii, trabantii si garda de corp a imparatului stau in jurul lui Traian; unul ridica degetul aratator.

O patrula trimisa pe teritotiul inamicului se intorcea cu doi prizonieri daci cu mainile legate la spate, fiind dusi inaintea imparatului pentru a afla de la ei planul de razboi al inamicului. Acestia poarta pantaloni largi si lungi pana la calcaie unde se unesc cu incaltamintea.

Un al cincelea pod, mai lat si mai frumos decat celelalte, realizat din lemn, peste raul din apropierea castrului. Pe pod sta arhitectul suprem tinand in mana un baston sau un par si supraveghind lucratorii in munca lor; unii dintre acestia aduna lemne, altii leaga stalpii batuti in albia raului iar altii bat piloane cu barosul. Nu se stie ce rau a fost acesta. Dunarea nu avea cum sa fie pentru ca ar curge prea repede si ar fi prea adanca sa se poate lucra astfel in albia ei.

Tabloul urmator prezinta fie un cuptor in care se ardea varul necesar la constructile castrului, fie o groapa de nisip.

O unealta facuta din doua cremaliere, un fel de scara pentru transportarea pietrei. Imparatul Traian se afla inca la fata locului vizitand toate cohortele si corturile pentru a ordona lucrurile ce mai sunt necesar de facut.

Scuturi si coifuri ale soldatilor care lucreaza, agatate de niste pari batuti in pamant.

Caii imparatului, cu seile de matase, lucrate cu fir de aur si cu ciucuri de purpur atarnati de chinga, sunt condusi de servitori pe poarta principala a castrului spre adapare, luandu-li-se din gura fraiele pentru a le usura adaparea, acestea fiind aruncate peste gatul lor.

Cortul principal al castrului prin care trec trei legiuni si cateva escadroane de cavalerie pentru a combate un atac al inamicului.

O garda pretoriana la poarta pretorica.

Un al saselea pod peste rau, imediat langa poarta pretorica. Peste pod trec calareti si pedestrasi din castru pentru a se arunca asupra inamicilor de la ses.

Calareti usor inarmati, cu coifuri impanate cu par de coada de hipopotam si pene de strut.

Pedestrasii, bine inarmati cu armuri, purtand coifuri si scuturi de metal, incep lupta si stau tari ca un zid. Acestia nu se lupta cu arcuri sau sulite ci doar cu sabii, dar nu urmaresc inamicul cand acesta se retrage pentru a nu strica ordinea formatiei.

Un vultur purtat de un aquilifer. La sfarsitul celui de-al doilea razboi punic, romanii aveau XX de Legiuni, sub Caezar XVI, sub Vespasian XXXVI iar sub Traian XX. Legiunea a XXX-a era insa impartita: a) Hispanica sau Africana, b) Gallica sau Germanica, cunoscuta si sub numele de Ulpia Trajana, pentru ca era infiintata de Traian, c) Moesica, d) Syriaca. Probail ca prin acest vultur se intelegea legiunea Traiana. Asupra legiunii a XXXV-a, care inca purta si numele Ulpia, exista indoieli.

O padure foarte deasa, din care inamicul ar fi putut sa-i surprinda, este taiata la ordinul imparatului.

Vulturul legiunii a doua intr-o cununa de lauri.

Vulturul Legiunii a III-a de asemenea intr-o cununa de lauri. Diferenta dintre acesti trei vulturi este ca primului ii lipseste orice podoaba, fiind infrumusetat doar cu frunze, al doilea este inconjurat de lauri iar al treilea are pe langa cununa de lauri si un ornament de ghirlande. Aceasta diferentiere se facea probabil pentru ca legionarii sa recunoasca mai usor vulturul legiunii lor.

Soldatii lui Traian se prezinta in fata imparatului cu capetele a doi regi inferiori asteptand o remunerare din partea acestuia.

O batalie crunta a romanilor cu dacii. Dupa o lupta indelungata si o aparare eroica din partea inamicilor, la momentul potrivit soseste cavaleria lui Traian, romanii inregistrand o victorie sangeroasa. Pierderile dacilor si numarul prizonierilor au fost mari. Deoarece in aceasta batalie au luptat trei legiuni si fiecare legiune numara 6100 pedestrasi si 626 de calareti, reiese ca in total au fost 18300 pedestrasi si 1878 calareti, pe langa trupele auxiliare.

Imaginea lui Jupiter, caruia romanii iau adus jertfa inaintea bataliei si care le-a daruit victoria. Zeul intinde dreapta catre romani pe care ii apara, ascunzand stanga si aratand dacilor fata sa manioasa si crunta.

Altii explica acest tablou ca fiind o imagine a soarelui prin care, in mod simbolic, se arata timpul si ora victoriei obtinute. Batalia ar fi avut loc dupa amiaza, pe cand soarele apunea. Din aceasta cauza zeul soarelui ii orbeste pe daci, care sunt asezati catre apus, in timp ce pentru romani lumina este placuta si le usureaza victoria. Aceasta explicatie alegorica se justifica prin alte astfel de tablouri de bronz invelite cu un voal de matase sau de purpur, de pe columna lui Traian, unde se arata cele trei stadii ale soarelui, dimineata, amiaza si seara, prin infatisarea zeului soare ca tanar, barbat si mosneag.

Insemnele dacilor erau un steag si un balaur, care insa datorita capatului cozii si ale aripilor in forma de innotatoare, seamana mai mult cu un peste.

Armele lor au fost scuturi, sabii si arcuri, fara platosa si fara coifuri. Hainele au fost o tunica incretita si suflecata, care acoperea bratele, deasupra un alt vesmant care atarna pe ambele parti pana la genunchi si pornea de pe umeri, legat cu doua catarame.

Un tanar dac frumos, care luptand vitejeste a cazut mort, este scos din lupta de ai sai cu foarte mare tristete, pentru a fi dus in tabara lor sau in alt loc sigur, unde conform obiceiului dacilor urma sa fie ars si apoi inmormantat.

Traian, care conducea impreuna cu prefectul Lusius aceasta lupta a cucerit, pradat si ars tabara  inamicilor.

Insemnele militare ale dacilor, un steag si un balaur, cucerite in batalie, sunt proptite in locuri inalte ale taberei inamice iar pe sulite sunt puse capetele conducatorilor daci in semn de trofee.

Dacii care au scapat din batalie se retrag in paduri si in alte ascunzatori.

Un soldat roman, imbatat de victorie, inoata peste un rau pentru a urmari inamicul.

Soldatii romani care au gasit un vad, se dezbraca de arme si de haine, le pun pe scuturi si tinandu-le cu ambele maini pe cap, trec apa pe malul celalalt. Stegarii cu insemnele militare trec deasemenea raul.

Imparatul Traian, stand in tribuna si fiind inconjurat de insemne militare si de garda personala, primeste trimisii dacilor, carora insa nu le acorda pacea ci le arata in mana stanga un pilum, semn al razboiul. Pilumul pe care imparatul il tinea in mana este unul mic.

Dacii, calarind pe cai. Acestia erau fara sei, fara nicio podoaba, si erau dirigati doar cu fraul.

Dacii, locuitorii unui sat din apropiere, vin la Traian pentru a cere pace. Conducatorul lor avea o ramura de lauri, semnul pacii, pentru a fi scutit de insultele soldatilor romani. Ei nu doresc sa se predea si sa fie la mila invingatorului si astfel nu-si ating scopul, ceea ce se si vede acolo, deoarece Traian isi apleaca mana dreapta ca si cum ar cere supunere iar mana stanga si-o aseaza pe manerul sabiei.

Locuitorii unui oras, ajungand la disperare, isi omoara vitele ca sa nu pice in mana inamicilor, se organizeaza in formatie de lupta si duc o batalie pe viata si pe moarte.

Orasul este pradat de romani si ars. Toti barbatii sunt ucisi iar femeile si copiii sunt luati prizonieri. In acest tablou se pot observa portul si podoabele capetelor femeilor dacice si apoi imbracamintea baietilor.

Calaretii dacilor, despartiti si inconjurati de trupele lui Traian, incearca sa scape in fuga si trec peste un loc adanc al raului unde multi se ineaca, foarte putini ajungand pe celalalt mal. Purtatorii de insemne militare ramasi in viata salveaza doi balauri si se indreapta spre muntii salbatici urmati de  armata ramasa.

Calaretii sarmati, trupele auxiliare ale lui Decebal, avand cai cu platose impletite din sarma de fier, poarta coifuri conice ascutite.

Decebal isi reorganizeaza armata ramasa, o intareste cu trupe proaspete si se alatura calaretilor sarmati, atacand apoi un oras ocupat si fortificat de romani ce ducea lipsa de hrana. Pe langa ziduri confruntarile sunt dese. Romanii sunt raniti de sagetile dacilor dar si eu ucid la randul lor multi daci, cu pietrele aruncte cu prastile lor si cu sulitele lor, aparandu-se vitejeste si neobosit.

Soldatii apartinand aceleiasi cohorte si-au prevazut scuturile cu semne (digma) pentru a se recunoaste mai usor. Aceste semne erau fulgere, luni, flori, stele, lantisoare s.a.m.d.

Dacii ataca zidurile cetatii cu un berbec de asalt, in timp ce arcasii lor trag asupra romanilor care aparau zidurile.

Traian soseste exact la timp in ajutorul soldatilor inconjurati care sufereau deja de foame si le aduce grau, transportat in saci peste un rau (Istrul?).

Traian trece peste Istru pe corabii si intra noaptea in cetatea asediata, unde il intampina comandantii impreuna cu soldatii lor, purtand pe insemnele lor militare lumanari de ceara aprinse si incununate cu lauri. Imparatul ii primeste cu multa bucurie apoi ii intareste cu trupe si cu hrana. La putine zile dupa aceasta intamplare, Traian paraseste cetatea, plecand noaptea pentru a ataca trupele adunate din nou de Decebal si pe cele ale sarmatilor, inainte ca acestea sa se uneasca. Marinarii si luntrasii impletesc cununi pentru a se impodobi cu ele in semnul bucuriei victoriei.

Desenul unei corabii de razboi, cu doua randuri de vaslasi, o parte voluntari romani, o parte prizonieri daci.

O poarta de onoare pentru Traian, pe malul raului unde se imbarcau trupele. Deasupra arcului de triumf se poate vedea Zeul Marte cu coiful pe cap, stand deasupra unui Biga si il reprezenta pe Traian.

Caii, obiectele de razboi, trecute peste Istru pe luntre lungi, scuturi, platose, arme de tot felul, unelte de razboi. Luntrasul sta in spatele ambarcatiunii si manevreaza carma.

Alte ambarcatiuni cu cate doua carme si cu prove de metal, manevrate de vaslasi si dirijate de romani.

Dupa o rapida calatorie pe apa, Traian porunceste sa se aprovizioneze o cetate de pe malul Dunarii, cucerita de soldatii romani.

Traian isi conduce trupele pe teritoriul inamic din aceasta cetate si imparte calaretii si pedestrasii pentru atac; inainteaza insa fara insemnele militare, fie pentru ca dorea sa atace pe ascuns inamicul, fie ca ducea cu el doar o parte din legiune.

In acest mars Traian este insotit de germanii aliati care plateau tribut si de alte popoare auxiliare; insa fara armuri si inarmati doar cu un fel de buzdugane.

Traian calare in fruntea armatei si informat de spioni despre pozitia inamicului, inainteaza noaptea cu repeziciune fortata si isi surprinde inamicii nepregatiti, inca inaintea zorilor.

Calaretii sarmatici, inarmati cu arcuri, fug inca de la primul atac, temandu-se de vitejia romana. Foarte putini din ei se lupta, multi cad. Numele de onoare al lui Traian, “Sarmaticus”, triumful sau, care este sarbatorit nu doar asupra dacilor dar si asupra sarmatilor, precum si mai multe monede, ne dovedesc victoria peste acest popor.

Un tablou al Dianei sau al Aurorei, deoarece lupta a avut loc noaptea sau spre zi. Poate fi atat o icoana a zeilor, purtata in soldati in batalie inaintea trupelor, cat si doar icoana unui zeu al carui templu se afla undeva in apropierea campului de lupta.

Aceasta a fost a treia batalie ce s-a soldat cu moartea multor pedestrasi daci si calareti sarmati, in urma careia a fost obtinuta victoria. Dacii se luptau cu ghioage.

Care inamice cucerite, incarcate cu grane, insemne militare, butoaie, scuturi si sabii. Pe roata unui car se poate vedea un prizonier roman legat care este ucis in chinuri groaznice.

Daci mosnegi neputinciosi, in spate cu copiii lor, apoi mame dacice, imbratisandu-si copiii, fug din fata romanilor care ii urmaresc prin paduri, munti si alte ascunzatori.

Imbracamintea femeilor dacice consta intr-o tunica cu manacile incretite, lunga pana la calacaie si legata cu un brau la mijloc. Peste aceasta tunica se lua o haina groasa ce semana cu toga romana, pe cap purtau o panza groasa legata intr-un nod ce atarna peste umeri, pe spate in jos.

Dacii care se predau lui Traian, obtin de la acesta gratierea.

Intarirea unui castru nou. Unii duc var in cosuri sau in lazi, impletite din nuiele de salcie, altii aduc piatra zidarilor, care o cioplesc cu dalte si ciocane.

Dacii raniti si prinsi in batalie, cu mainile legate la spate, sunt dusi in lagar de soldatii romani.

Un numar de soldati romani, raniti de daci intr-o batalie foarte sangeroasa, sunt dusi intr-un loc unde se afla insemnele militare pentru a fi in siguranta si pentru a li se bandaja ranile. Lipsindu-le bandajele, imparatul, renuntand la propria mantie, o rupe si o imparte celor raniti. Celor cazuti in batalie li se ridica in onoarea lor altare si se porunceste (dupa spusele lui Dio) organizarea parastaselor anuale.

Baliste - masini de razboi - asezate pe care, cu ajutorul carora se aruncau proiectile in departare. Ele erau trase de catari, se calcula de regula una pentru fiecare centurie, si erau manevrate de un contubernium adica de unsprezece oameni. La o legiune erau de regula cincizeci si cinci de carrobalistae.

Un dac care se preda unui roman si-i apuca mana dreapta.

Nimicirea armatei dacice din care foarte putini scapa cu viata.

Traian sta pe tribuna si lauda vitejia trupelor sale; le multumeste si le promite un Congiarium.

Daci nobili prizonieri, bine paziti, sunt transportati la Roma pentru triumf.

Un soldat roman se grabeste sa imbratiseze si sa sarute un camarad de-al sau, probabil pentru ca l-a crezut cazut mort sau capturat de daci cu o noapte inainte, ori poate pentru ca a fost decorat de imparat pentru vreo fapta eroica.

Un soldat incarcat cu un sac in care duce Congiarium.

Traian, stand pe un loc inalt, imparte fiecarui soldat congiariul, unii dintre ei ii multumesc sarutandu-i mana, fapt ce denota o gratie deosebita a imparatului.

Femei dacice ard in modul ce mai barbar cu faclii prizonierii romani, ale caror maini sunt legate la spate pentru a razbuna spiritele barbatilor si fiilor cazuti in lupta.

Germani, Pannonieni sau alt popor vecin aliat cu romanii, trasporta pe Istru, in urma armatei lui Traian, corabii incarcate cu hrana, care sunt primite de soldati si duse in tabara lor. Acesti barbati straini arata fata de Traian cea mai adanca supunere.

Traian s-a ingrijit de aprovizionarea armatei in cel mai bun mod si isi conduce armata din nou catre tabara pentru a constrange inamicul, care desi este invins, este din nou incurajat la o a doua batalie.

Pe langa vulturi si insemnele militare ale Concordiei, in fruntea armatei se mai poarta imaginea unui berbec, lucru rar intalnit. Atunci cand romanii declarau unui alt popor razboi, un decialis trebuia sa conduca un berbec pe teritoriul inamic. Insemnatatea acestui vechi obicei se explica in feluri diferite.

Un pod de lemn asezat pe luntre mari pentru trecerea armatei peste Istru sau alt rau.

Gramezi de rane, sulite, scuturi, coifuri si alte arme si unelte de razboi, incarcate pe care trase de cai sau boi in spatele armatei.

Traian tine consiliul de razboi cu comandantii fruntasi ai armatei, sfatuindu-se cu ei asupra planului bataliei proxime si asupra intaririi taberei. Dupa aceea vorbeste armatei adunate in fata insemnelor militare.

Traian cucerste cu ajutorul masinilor de razboi aduse de daci tabara parasita de inamicul invins si izgonit, lasand in acest loc, pana nu demult intarit si de natura, o garnizoana si isi continua drumu.

Traian da audienta solilor daci; armistitiul pe care aceastia il cer pentru a castiga timp si a opri inaintarea imparatului nu le este acordat, motiv pentru care acestia pleaca. De aceea soldatii romani taie copaci pentru a intari tabara, aduc var, nisip, pietre pe care le dau zidarilor pentru prelucrare.

Traian, inainte de a incepe batalia cu dacii, sacrifica la fel ca un preot vin  sau sangele jertfei, varsandu-l dintr-un potir in focul altarului. Insemnele militare, preotii de jertfa si fluierasii stau incununati cu lauri. Un tanar nobil ii serveste imparatului ca acolit.

Un sacrificiu constand dintr-un porc, un berbec si un taur este premergator bataliei. Calaii de jertfa stau si le sunt aduse animalele de sacrificiu. Spinarile berbecului si porcului sunt impodobite cu ramuri de lauri iar cea a taurului cu patura de matase.

Ceilalti preoti sunt impodobiti cu cununi de laur in modul gabinic si sunt ocupati cu sacrificiul.

Imparatul le vorbeste soldatilor de la tribuna si ii indeamna sa lupte vitejeste si cu statornicie.

Traian ordona taierea unei paduri dese pentru a preveni inamicul sa se ascunda si sa-i surprinda armata si totodata si pentru a deschide un drum. Aici capetele a doi spioni descoperiti sunt infipte in niste sulite si ridicate in locuri inalte pentru a starni frica.

Calaretii lui Traian trec peste un rau, pe un pod facut din stalpi grosi batuti in albie; apoi trece restul armatei. Dupa trecere, imparatul ordona arderea podului pentru ca acesta sa nu serveasca cumva inamicului. Nu este daca Traian a ridicat podul sau acesta a fost ridicat de inamic.

Dacii, care au incercat sa impiedice trecerea lui Traian peste pod, se retrag in munti sub insemnele lor militare - un balaur. Romanii dau foc fortificatilor dacice.

Traian, intr-un loc fortificat natural, aseaza o tabara. Soldatii taie lemne si le aduc dintr-o padure apropiata. Unii aduc pietre, altii nisip si altii var in cosuri. Lucrul se face cu mare graba ca nu cumva inamicii sa-i atace din spate si sa le opreasca transporturile.

Un rege dac se preda imparatului, lasandu-se la mila lui, in prezenta prefectilor si a tribunilor. Insemnele militare sunt ridicate iar in jurul lor stau pretorienii. Regele dac, departandu-se, este insotit in mod onorific de un tribun militar.

Vase de lemn pentru vin si pentru bucate. Apoi arme pe care trase de cai sau boi.

Pretorienii si insemnele militare insotesc imparatul ce pleaca la lupta.

O ceata de calareti germani sau de alta natiune aliata, care lupta in acest razboi ca trupe auxiliare impotriva dacilor. Ei calaresc fara frau si fara scarita.

Pedestrimea romana si calaretii aliatilor ii nimicesc pe daci care se lupta vitejeste si din care foarte putini scapa si se refugiaza intr-un loc sigur, luand cu ei unele insemne militare de balauri.

Traian inainteaza cu armata mai departe si face o tabara noua; soldatii aduc zidarilor lemne, piatra, nisip si var.

Niste soli daci vin implorand pacea de la imparat, propunandu-i conditile de pace; ei sunt primiti dar se intorc fara succes.

Catari prinsi cu lanturi la un car trag o masina de razboi.

Triarii stau singuri dupa o ingraditura, in timp ce armata cealalta se lupta cu inamicul pentu a decide lupta. Acest corp era format din veterani de o vitejie cunoscuta, purtau armuri si coifuri si intrau in lupta doar dupa ce incepeau sa se clatine primele randuri. Ingraditura, in spate careuia stau triarii, este facuta din lemne folosite la corabii. Ei au o catapulta.

Soldati cu armura si coifuri conice. Solzii armurii ce acopera pieptul, bratele si picioarele pana la genunchi, sunt din fier, impletite cu sarma din fier.

Un corp de armata inarmat cu prastii, germani sau alte popoare auxiliare.

Un alt corp auxiliar, usor inarmat, fara nicio armura, luptand doar cu scuturi si ghioage. Ei sunt asezati, la fel ca si prastierii, pe ambele aripi si sunt sculptati pasind cu piciorul stang, aruncarea avand in aceasta pozitie un efect mult mai puternic. Daca lupta incepea cu lanci sau cu sabii atunci fiecare soldat punea piciorul drept inainte.

O masina de razboi, care dupa cum se pare, era indreptata de daci impotriva romanilor. Dacii se luptau in aceasta batalie cu ghioage, sabii incovoiate si cu scuturi.

Dupa ce Traian castiga batalia cu dacii, se hotaraste sa aseze o noua tabara mai aproape de inamic. In acest scop el angajeaza taietori de lemne germani sau daci.

Tabara noua intarita.

Un dac prizonier este adus in fata imparatului inconjurat de tribuni si pretori. Imparatul nervos a apucat sabia cu ambele maini si ii ameninta pe daci cu nimicirea.

Dacii ascunsi prin paduri, pregatesc o capcana soldatilor romani, care parasesc tabara pentru a aduce lemne. Traian, instiintat despre aceasta, trimite o ceata de soldati usor inarmati, arcasi si prastieri, intr-un loc potrivit care taie calea dacilor ce ies din desisuri, masacrandu-i.

Dupa aceasta infrangere a dacilor, imparatul cucereste o tabara din apropiere, aparata cu vitejie de garnizoana sa.

Un testudo, format din soldati romani prin scuturile lor legate si prinse deasupra capetelor, impotriva proiectilelor si pietrelor inamice.

Trupele lui Traian intalnesc niste daci care se grabesc sa elibereze castelul cucerit. Dacii sunt batuti. Capetele capatenilor inamice sunt trecute prin fata imparatului care se afla pe o movila, inconjurat de garda sa.

Ramasite ale armatei dacice strivita in aceasta batalie. Resedinta lui Decebal cucerita.

Traian se consulta cu prefectii si tribunii militari in legatura cu propunerile uimilitoare de pace ale lui Decebal, care prin solii sai se invoieste sa indeplineasca toate conditile, vazandu-si imperiul pierdut.

Lemne de construit, taiate, despicate, adunate in ingramadite.

Traian, din cauza faptului ca inamicul este in apropiere si pacea nu este confirmata, isi aseaza tabara intr-un loc sigur, unde se aflau depozite de lemne, de furaj si de arme.

Soldatii scot apa dintr-un izvor bogat din apropiere, pe care inamicii nu l-au putut redirectiona.

Soldatii duc in spate o multime de saci cu mancare.

Decebal, pintr-o solie de daci nobili purtand palarii, se supune pacii dictate de Traian.

Traian sta pe un tron, inconjurat de prefecti, tribuni si pretorieni, inaintea lui ingenuncheaza Decebal si ii apuca mainile pentru a le saruta. Purtatorii de vulturi si al steagului mare (labarum).

Dezertorii romani sau ai aliatilor lor, cu mainile legate la spate cu curele, sunt extradati si sunt dati imparatului. Pedepsirea criminalilor.

Subregii si conducatorii fruntasi ai dacilor, care l-au insotit pe Decebal, ingenuncheaza in fata imparatului si se supun.

Insemnele militare, balaurii si steagul mare de razboi al dacilor, se apleaca inainte vulturilor si a steagurilor militare romane si inaintea imaginii imparatului.

Cetatile si castelurile dacilor sunt daramate in urma conditilor de pace.

Dacii, cu femile, copii si vitele lor mici si mari, parasesc tara spre a o elibera pentru locuitorii ei indigeni goniti de ei mai inainte. Unii dintre ei sunt constransi sa paraseasca locurile fortificate ocupate mai inainte si se aseaza conform conditilor de pace in alte parti.

Traian lasa drept garnizoana a provinciei cucerite legiunea XIII-a dacica, care dupa supunerea lui Decebal, a fost transferata din Pannonia superioara in Dacia. Legiunii i se da ordinul sa nu nedreptateasca provincialii iar acestora li se permite sa se planga in caz de nedreptate.

Semnele de victorie asupra dacilor si a sarmatilor, pe un deal al campului de lupta, agatate de arbori. Primele trofee infatiseaza balauri, mantii militare dacice, coifuri, scuturi, steaguri, sulite, tolbe si sageti.

O zeita a Victoriei inaripata, cu un picior calcand peste un coif, cu celalalt ingenunchind pe piedestalul unei columne, scrie faptele de vitejie ale acestui razboi pe un scut. Piedestalul unei columne reprezinta o glorie durabila.

Al doilea trofeu arata la fel ca primul, insemne de balauri, scuturi, coifuri, o mantie militara, o platosa cu solzi de fier, sabie cu maner de aur sau de fildes intr-o teaca ornata cu aur si cu pietre scumpe, o sabie incovoiata si o secerea militara. La acestea se mai aduaga inca opt insemne de balauri si trei steaguri de razboi ca apendice, caci probabil atatea insemne militare au fost cu cucerite si atatea legiuni inamice infrante.

Resedinta lui Decebal, iar in ea un palat pompos, infrumusetat cu sali si coloane, cucerit de Traian cu tot cu bijuteriile sale. La etajul de sus se vede o statuie, probabil a lui Decebal sau a altui distins conducator, in costumul national al dacilor.

Poarta palatului regesc langa un rau; pe pragul de sus trei imagini ale unor tineri dezbracati, fiecare dintre ei purtand o faclie.

Imaginea din mijloc, ridica degetul aratator al mainii drepte, cu bratul in sus si tine faclia in mana stanga, cum o tin ceilalti in mana dreapta. Aceste figuri ar putea reprezenta Penatii daci, insa dupa o alta parere, ar reprezenta un monument ridicat de Traian in Alemannia, numit dupa el si despre care aminteste Ammianus Marcellinus in a 17-a carte a sa.

Dupa terminarea primului razboi dacic, Traian se hotaraste sa se intoarca la Roma. El lasa in provincie o legiune drept garnizoana la locuri potrivite, ia cu el trei legiuni, ale caror trei vulturi sunt dusi pe o barca cu doua vasle si se imbarca pe Dunare, noaptea la lumina facliilor.

O ambarcatiune cu doua vasle si cu o prova de fier, avand in partea anterioara un vultur sculptat. Capitanul ambarcatiunii imbarbateaza vaslasii. Ambarcatiune poarta steagul in spate si trei vulturi dupa numarul legiunilor care au luat parte in acest razboi.

Trirema imparatului cu acesta. Pe partea din spate se vede steagul de razboi iar in fata lumina puternica a unui felinar numit deobicei funale sau fanale. Este semnul triremei pretorice in spatele caruia urmau celelalte corabii. Ambarcatiunea are un cal de mare deasupra provei de fier.

O alta corabie cu trei carme, cu partea din spate fumoasa, vasle si parame. Partea din fata era ornata cu trei cornuri ale abundentei si o zeita a victoriei in miniatura jucandu-se cu un delfin.

Sacrificiul in Roma pentru reintoarcerea fericita a lui Traian. O multime de animale sunt aduse la altar, deoarece vestea despre reintoarcerea imparatului a ajuns la senat si la popor. La aceste sacrficii se vad si unii in mantii cu gluga; nu se stie daca sunt romani sau straini.

Preotii de jertfa in vesmintele de jertfa sunt chemati la curie inaintea consulilor si a senatorilor, pentru a aduce ofranda si jertfa din ordinul senatului pentru intoarcerea fericita a imparatului.

Debarcarea a doua corabii cu doua vasle in cetate, care aduc vestea despre sanatatea si intoarcerea fericita a imparatului. Se observa strangerea panzelor, reorientarea funilor si staruinta vaslasilor a aduce corabia la mal. Traian a navigat pe Istru in sus doar pana a fost posibil, a plecat apoi din Illiricum pe marea Adriatica, inconjurand intreg litoralul Italiei si a ajuns la Roma pe gura Tibtrului, care pe atunci era navigabil si pentru corabii mari.

Poarta triumfala pe care intrau invingatorii cand aveau sa serbeze un triumf. Prin aceasta poarta treceau senatorii incununati cu laur, apoi nobilii, inaintea impratului pentru a-l vedea si a-l saluta inainte intrarii sale in cetate. Probabil ca si arcul de triumf a fost ridicat tot atunci pe foro Trajano, pe care senatul si poporul l-a dedicat invingatorului dacilor si sarmatilor. Ornamentele cele mai frumoase, de o arta admirabila, de pe acest arc, au fost mutate mai tarziu pe arcul triumfal al lui Constantin cel Mare unde se afla inca si astazi. Intre acestea se vad statuile a opt fruntasi daci, carora insa le lipsesc capetele, taiete de Alexandru de Medicis, ducele de florenta, datorita frumusetii lor admirabile si furate apoi noaptea pe ascuns.

Solia lui Decebal, adusa probabil de Traian si trimisa inaintea sa in cetate, se infatiseaza inaintea senatului, depunde armele si rugandu-se cu bratele inaltate, declara devotamentul dacilor moment dupa care primesc armele inapoi.

Taurii, condusi de preotii de jertfa laureati spre altarele ridicate pentru sacrificiu. Langa stau  statuile armoniei, apoi o ceata de preoti de jertfa in vestmintele lor gabinice, incununtati cu lauri.

Traian aduce jertfa zeului Jupiter, arzand pe altar diferite fructe. Langa el stau camilii, apoi vulturii celor trei legiuni, senatorii in togele lor si incununati cu lauri, preotul de jertfa ce taie taurul, fluerasii si un camil cu o cadelnita. Edificiul templului Jupiter, ornamentele capitolului si partile acestuia pot fi clar deosebite.

Al doilea razboi dacic dupa columna lui Traian

La un moment dat s-a auzit vestea ca regele Decebal a incalcat in diferite moduri tratatul de pace; senatul il declara pentru a doua oara inamic al imperiului iar Traian incepe al doilea razboi impotriva lui.

O corabie cu panzele ridicate, cu ancorele aruncate si cu carma intepenita, de unde reiese pozitia ei statornica in port. Traian se imbarca pe corabie si pleaca la razboi. Probabil a urmat drumul pe Marea Adriatica inspre Illiria iar Ciacconi este de parere ca de data aceasta Traian nu si-a dus armata ca in primul razboi pe drumul lung si obositor din Italia peste Alpi.

Multi soldati si marinari foloseau in acest mars mantii spaniole cu gluga ce atarnau de pe spate si de pe umeri, pentru a proteja capul si gatul impotriiva ploii si a furtunilor. Pe langa aceasta, mai purtau par si barba lunga, neobisnuite pana acum la romani care se tundeau pe vremea lui Traian, de unde se poate deduce ca Traian ar fi luat de aceasta data cu el si trupe spaniole. Abia sub Adrian a ajuns iar la moda barba.

Vulturul legiunii pe care Traian o luase cu el de la Roma. Alti doi vulturi par a apartine trupelor auxiliare. Soldatii urmeaza in ordine insemnele si conducatorii lor.

Preotii in vesmantul gabinic insotesc armata implorand protectia zeilor.

Cavaleria se afla inaintea pedestrasilor. Un cavaler poarta steagul cel mare imparatesc.

Iasigii si alte popoare invecinate cu dacii alearga la sosirea lui Traian inainte lui si se vaita, ca pentru fidelitatea lor fata de romani, sunt izgoniti de Decebal din locuintele lor. Cer protectia imparatului, incercand sa miste inima lui prin femeile si copiii lor. Imparatul le promite protectie si restituirea proprietatilor.

Inainte de batalie, imparatul sacrifica dintr-un potir, varsand vin si sange in flacara arzanda de pe un altar. Un fluieras canta pe parcursul jertfei.

Multi tauri incununati cu lauri si condusi de jertfitori la altar, pe care lemnele sunt deja aprinse.

Scuturi cu o forma deosebita fata de celelalte atarna de pe un copac, in timp ce ostasii sunt ocupati cu lucrarile de fortificatie.

Intarirea taberei prin saparea unui sant lat si prin ridicarea unui val imprejului lui. Santul avea ca deobicei doisprezece picioare in latime si treisprezece in adancime. Deasupra lui erau puse palisade de lemn foarte tari. La astfel de lucrari erau folosite topoare, sape si cosuri umplute cu diferite materiale.

Taierea si aducerea lemnelor de construit.

O fortificatie foarte puternica, unde Decebal trimite o garnizoane care sa o apere impotriva romanilor, pentru a o putea intrebuinta ca loc de refgiu pentru el si armata lui.

Imparatul ia cu asalt toate pozitile intarite si cauzeaza inamicilor mari pierderi.

Pe langa toata rezistenta dacilor, romanii cuceresc si locurile intarite natural, pe care le fortifica prin construirea unui zid intreit. Dacii se lupta cu sabii incovoiate ca persii si medii. O parte a romanilor se lupta si combat atacul dacilor, pe cand cealalta parte se grabeste sa completeze fortificatile taberi. Imparatul, cu un corp de cavalerie, vine in ajutorul romanilor care lupta imptotriva dacilor la momentul potrivit, indemnandu-si soldatii sa reocupe cat mai repede locurile din care au fost izgoniti si sa-si completeze fotificatile.

Soldatii romani sapa un sant, taie lemne si le aduc lucratorilor din tabara.

Veteranii in marsi, cu platose, scuturi si coifuri, il urmeaza pe Traian, avand cu ei doi purtatori de vulturi si unul de drapel. De aici deducem ca Traian ar fi avut cu el in acest razboi doar doua legiuni iar restul armatei ar fi fost compus din trupe auxiliare si din aliantii sai.

Traian construieste renumitul pod de piatra de peste Dunare.

Traian arde pe altar seminte de molid si dupa imprejurari alte fructe drept jertfa si le multumeste zeilor pentru terminarea podului. Dupa aceea toarna dintr-un potir vin si alte lichide aromate in foc. Un fluieras canta; un camil cu cadelnita sta langa imparat; un jertfitor incepe sa taie taurul-ofranda.

Decebal trimite o solie la Traian, formata din daci si sarmati, cu propuneri miselesti de pace, care insa nu sunt primite. Se deosebesc pe acest tablou vesmintele de pace ale sarmatilor, care atarna pana la calcaie, cu un brau foarte lat; unii dintre soli sunt legati la cap, altii poarta palarie.

Traian pleaca din tabara impreuna cu armata sa prin poarta pretoriana, inalta pe varfurile dealurilor semne de victorie apoi, incarcat cu prazile luate de la inamic, trece peste un rau.

Un taur jertfa, impodobit cu un vesmant de matase, este condus la altar de un jertfitor incununat cu lauri. Pe altar arde focul; in jurul lui stau suflatorii in corn, un camillus administrant, steagul imparatesc, trei vulturi si veteranii cu platose si scuturi.

Sacrificiul unui porc, unui berbec si al unui taur pentru ispasirea si conservarea armatei. Un jertfitor, incununat cu lauri conduce taurul si ii pune botnita, in timp ce intr-o pana tine o ghioaga pentru a dobori animalul. Acolitii conduc porcul imbodobit porcul cu o haina de matase, apoi berbecul, suflatorii in corn si fluierasii, toti incununati cu lauri sunt inaintea alaiului.

Sacrificiul savarsit de imparat in haine de preot, cu capul invelit, golind un potir pe focul altarului. Acolitii si preotii, in val gabinic, incununati cu lauri, purtand in manini ramuri de lauri, stau imprejur iar lange ei purtatori de lumanari de ceara cu sfesnice. Unii poarta vase cu apa, probabil apa sfintia pentru stropire.

Cuvintele imparatului catre soldati, de pe o tribuna de piatra, in prezenta prefectilor si a tribunilor militari, patru purtatori de vulturi stau cu vulturii legiunilor adunate. In spatele imparatului sta un lictor cu fastele consulare. Discursul dezvaluie probabil armatei motivele imparatului pentru razboi si o incurajeaza la vitejie.

Imparatul stand pe tribuna de piatra tine consiliu de razboi cu prefectii si tribunii, dintre care unul, adica prefectus praetorio tine sceptrul, pe cand un soldat tine steagul imparatesc. Adrian sta langa imparat.

Marsul armatei. Inainte merg cei usor inarmati, apoi triarii si cei inarmati greu. Ei poarta platose, scuturi, coifuri si sabii.

Bagajele in care, trase de catari sau de cai.

Veteranii, decorati de imparat pentru vreo oarecare fapta eroica, cu lauri pe care ii poarta pe coifurile lor.

Suflatorii in corn dau in prezenta si dupa ordinul imparatului inceperea bataliei. Aceasta era sarcina lor; tot ei trebuiau sa dea in prezenta imparatului semnalul cand trebuia sa se aplice pedeapsa capitala asupra unui soldat.

Purtatorii de vulturi si de steaguri pasesc cu insemnele lor in sunetul cornului.

Avantgarda de soldati usor inarmati, niste trupe auxiliare, germani, pannoni, iliri, dalmatieni, cu arcuri si sageti.

Vulturul unei legiuni cu steagul imperial ce se purta langa imparat inainte ca acesta sa dea semnul prin suflatorii in corn pentru inceperea bataliei si inainte de a desemna locul in care urma sa se stabileasca tabara.

Geometrii merg inainte pentru a alege locul pentru tabara. Prefectul taberei ordoneaza aici ridicarea corturilor si locul pentru materialul militar.

Soldatii trimisi pentru furaje in afara taberei, taie cu secerile granele de pe teritoriul inamic, si legate in snopi, le aduc in spirare in tabara; altii isi pasc caii adusi pe acel teritoriu.

Soldatii stau de paza ca nu cumva inamicul sa-i suprinda pe camarazii lor trimisi afara si imprastiati pentru furaje.

Un castel al dacilor, aproape de tabara romana, prevazut cu o garnizoana. O tabara a dacilor care sunt ingrijorati de un atac.

Romanii ocupa o tabara bine intarita a inamicilor, trec prin ea cu insemnele lor, luand cu ei masinile si carile pentru folosirea loc in atacurile viitoare.

Soldatii romani incearca sa se urce pe zidurile unei cetati. Asediatii resping atacul prin sageti si prin rostogolorea stancilor. Romanii aduc scari de lemn, le pun pe ziduri si le cuceresc prin masacre cumplite. Prastierii opresc dacii sa se apropie de ziduri. Un roman decapiteaza un inamic cu o singura lovitura, astfel incat corpul ramane pe zid. Un tanar dac frumos cade in lupta. Scarile sunt de lemn si seamana cu cele de azi. Un soldat ii raporteaza lui Traian ca inamicul din cetatea intarita se apara din rasputeri si ca romanii sufera foarte mult prin desele atacuri, fiind in pericol daca nu li se va trimite ajutorl. Dupa aceasta, imparatul impreuna cu pretorienii, alearga pentru a se alatura celorlalte trupe, pregatind un asalt general.

Roti pe care se aduceau masinile de asalt pana la zidurile cetatii.

Dacii se impotrivesc marsului imparatului pentru a impiedica unirea trupelor romane. Izbucneste o lupta din care romanii ies invingatori.

Arcasii romani, in platosa si cu coifuri, trag asupra inamicului.

Un dac se chinuie sa ridice o piatra pentru a o arunca asupra inamicului.

Traian conduce personal asaltul unei tabere, intarita atat in mod natural cat si prin constructii, care este aparata de garnizoana dacilor cu multa tenacitate. Dupa capturarea acesteia, este daramata pentru a nu mai putea fi de nici un folos inamicului in cazul in care ar fi fost recastigata, deoarece din aceasta tabara, inamicii ii impiedicau pe romani sa aduca lemne, furaje, arme si hrana.

Soldatii romani taie lemne si le ingramadesc pentru diferite trebuinte.

O capetenie a dacilor, ce l-a parasit pe Decebal, i se supune lui Traian si ingenunchind il roaga sa-l gratieze. Imprejur stau pretorienii, pe ale caror scuturi se vad diferite embleme, o parte pictate, o parte sculptate.

Locuitorii infometati a unei cetati inconjurata de armata romana se sinucid in disperarea lor, pentru a se jertfii mai bine pe ei si pe ai lor decat sa se predea romanilor si sa devina sclavii acestora. Asadar aprind cetatea, isi ard tezaurele ingramadite la un loc, apoi isi ucid toate femeile si toti copii si parasesc cetatea in tacera noptii. Cara cu ei un tanar mort fie datorita bolii, fie prin foamete, apoi un batran si scapa intr-o pestera mare, situata la poalele unui deal, departe de inamic.

Dacii refugiati din cetate se sinucid prin otravire. Se intrec unii cu altii pentru consumarea bauturii aducatoare de moarte, inghesuindu-se pe langa un vas plin de otrava ce se afla in mijlocul lor si din care se imparte fiecaruia portia sa. Unii, asupra carora otrava si-a facut efectul, zac morti, altii cad murind iar altii se chinuie cu otrava in corpul lor.

Resturile armatei dacice fug peste dealuri, urmand un balaur scapat din batalie. Exista un balaur la cate o mie de ostasi, care era purtat pe o prajina, avea un cap argintiu iar pe corp sclipea o tesatura de matase, exact ca un sarpe adevarat.

Imparatul nu vrea sa-i asculte pe daci, care il implora pentru gratiere, deoarece de prea multe ori aceastia au rupt pacea si i-au provocat mania. Dinpotriva, apuca cu mana stanga manerul sabiei pe care o purta iar cu mana dreapta coltul mantiei sale militare in semn ca vrea sa continuie razboiul. Suflatorul din corn da semnalul de atac. Steagul si celelalte insemne militare pleaca inainte pretorienilor care merg in spatele impartului inconjurat de tribuni.

Hrana este impartita intre soldati. Un veteran are grija de distribuirea mancarii, masurandu-i fiecarui soldat ratia sa iar soldatii primeau bucatele in saci si le duceau la cort. La sfarsit, fiecare legiune primea o cantitate de mancare intr-un sac deosebit, pentru ca in caz ca le va muri vreun camarad, sa poate acoperi cheltuielile de inmormantare. Aceasta parte se pastra de purtatorii insemnelor militare intr-o cutie separata.

Imparatul tine o cuvantare catre purtarii insemnelor militare, conducatorii cohortelor si centurilor. Unuia, al carui cap era acoperit cu o piele de leu, se pare ca i s-ar fi luat semnul militar purtat de el pana atunci, pentru o crima comisa iar celorlalti li se recomanda mai multa activitate.

Soldatii usor inarmati ies prin poarta pretoriana si se pregatesc sa completeze fortificatia taberei.

Soldatii taie lemne si le aduc constructorilor, altii aduc piatra cioplita si sculptata. Cu astfel de materiale se ridicau ziduri ce se intindeau la mica departare de tabara.

Doua centurii de pretorieni stau de paza inaintea cortului imparatesc. Insemnele lor militare se vad infipte in pamant.

Solii regelui Decebal se roaga pentru pace nefiind insa ascultati de Traian.

Un pod de lemn peste un rau. Soldatii trec pe acesta pe malul celalalt.

Un atelier pe Dunare unde se contruiau luntre barci si corabii romane. O cantitate mare de lemne, adunate in acest scop, erau sparte cu dalta si cu alte instrumente de taiat, apoi se scobeau si se uneau cu cuie de metal. Corabile se faceau din lemn de chiparos, molid si brad, cuiele de metal erau preferate celor de fier pentru ca, desi erau mai scumpe, erau mai durabile si nu rugineau asa de repede ca cele din fier.

Dacii incearca un asalt asupra unei cetati cucerite de romani pentru a o recastiga dar sunt respinsi cu pierderi mari. Romanii inconjurati se apara vitejeste, aruncand bucati de stanci, peste ziduri, asupra dacilor.

Romanii care apara aceasta cetate le arata dacilor cadavrul unui comandant dac, cazut in asediul cetatii si spanzurat pe un par deasupra zidurilor pentru batjocora invinsilor.

Dacii, dupa respingerea asaltului, se tem ca asediatii sa nu primeasca cumva intariri, ridica asediul si se retrag.

Traian le vorbeste celor doua legiuni care stau inainte lui, ii indeamna la indeplinirea datoriei si le primite recompense.

Traian gaseste tezaurul lui Decebal, care era ascuns in albia raului Sargetia, departe de resedinta lui. Pentru a ascunde comoara acolo, Decebal a deviat cursul raului cu ajutorul prizonierilor, a ingropat tezaurul si apoi a readus raul pe cursul lui initial; dupa aceea prizonierii au fost ucisi, insa unul dintre aceasta a gasit un moment un care a tradat secretul.Tezaurul este adus in tabara romana si este impartit intre soldati, fiscus si aerarium; erau vase de aur si de argint de marime mare si medie, apoi pietre pretioase. Toate se aflau in niste cosuri minutate.

Decebal, vazandu-si resedinta pierduta, tara cucerita de romani si tezaurul descoperit de acestia, tine o cuvantare soldatilor sai, in care  le vorbeste despre nefericirea lui si le face cunoscuta rezolvarea, de a se jertfi printr-o moarte voluntara, pentru a scapa de sclavagism si rusine. Multi dintre daci nu sunt de acord cu aceasta decizie, altii tac, iar altii promit sa urmeze exemplul eroic al regelui lor.

Decebal, in disperarea sa, isi strapunge pieptul cu un pumnal si se sinucide. Multi dintre comandanti se sinucid in acelasi fel. Unii cazuti la pamant dar inca vii, isi incurajeaza camarazii la sinucidere si isi roaga prietenii sa le dea ultima lovitura.

Multi daci i se supun lui Traian si li vesteste moartea lui Decebal.

Cavaleria romana o invinge pe cea daca, apoi pradeaza si supune cealalta parte a tarii, ia prizonieri o multime de oameni de vaza ai poporului, le leaga mainile la spate cu curele si ii transporta.

Cortul imperial in tabara. Capul si ambele maini taiate ale lui Decebal li se arata prizonierilor daci si gardei imperiale spre mirarea lor. Dacii deplang soarta regelui si soarta lor, in timp ce romanii isi exprima bucuria pentru victorie si pentru pacea care urma.

Pretorienii care pazesc cortul imparatului in tabara.

Restul armatei dace care s-a refugiat in munti este nimicita de catre romani. Acelora, care sunt prinsi cu armele in mana, li se acorda un triumf. Apoi romanii se urca in locurile cele mai inalte si greu de cucerit, le pradeaza si le darama. In aceste locuri nestrabature se gaseau zimbrii si elani, de care Dacia avea in abundenta.

Tabloul unei vite care seamana mult cu un zimbru, ceea ce ne arata salbaticiunea tarii muntoase care a fost cucerita mai tarziu.

Un elan, alces sau alce. Vita din tablou are coarne deci imaginea este corecta, pe cand descrierea lui Caesar a acestui animal este doar o poveste.

Tabloul unui zeu, care se crede ca il reprezinta pe Apollo, avand statura unui tanar frumos si fara barba, a carui fata privste de sub o pelerina. Dupa aceasta explicatie, tabloul ar reprezenta timpul diminetii, cand au fost prinsi capatenile dacilor; mai probabil insa pare a fi chipul unui idol dacic, al carui templu se afla in partile muntoase mai inalte.

Capatenile dacilor se supun si sunt condusi in captivitate. Soldatii romani pradeaza, darama si dau foc cetatilor parasite de daci.

Locuitorii oraselor cucerite emigreaza, ducandu-si copii in brate si ramasitele caselor pe spate. Ei mana vitele inaintea lor. Portul femeilor si copiilor daci se vede foarte bine in acest tablou.

Concluziile mele… suna rau:

1. Habar nu avem ce “spune” Columna lui Traian… Desi este Prima Pagina de Istorie care trebuia Citita.
2. Habar nu avem de Razboaiele Dacice - purtate de Stramosii Nostri. Aia care-si spuneau Romani.
3. Indolentza noastra depaseste Culmile Disperarii.
4. Strainii aia… “rai” care ne tot “fura” tarishoara de sute si mii de ani… Ne-au dat coordonatele evolutiei ca Stat National - intr-o Europa a Natiunilor. Coordonate - de la care noi ne-au “abatut spre Original”… ca sa nu spun: Ridicol.

Aflam din aceasta Carte… multe “noutati” - pentru noi, ca romani de sec. XXI:

1. Dacii erau considerati drept - Imigranti Asiatici din Zona Caucaziana… asta, pe la 1830.

2. Razboiul a fost dus… “Pentru Onoare” si a capatat un caracter de Exterminare.

3. Columna era Tricolora… in Culorile “romanesti”.

4. “Biserica” d In Densus era un Templu dedicat lui Marte, Vertical sub Soare… cel putin - asa “se vedeau lucrurile” prin 1830…

5. Capitala Regelui Decebal a fost Cucerita si Ocupata dupa Primul Razboi a lui Traian.

6. Ultima lupta a lui Decebal nu s-a petrecut la Sarmizegetusa.

……………………………………

Domnul asta - “Francke si nu-stiu-mai-cum” care “ne-nvata el, pa noi, Ce si Cum” dan’ Wismaru’ lui de Imperialist,.. asa! (sa ma racoresc si io - in numele majoritatii)… A facut si cateva Erori.

A crezut ca U.T.S. suprapune vechea S.R.; a “vazut” temple, statui si colonade in S.R… si… a identificat gresit orasele si coloniile de pe Tabula Peutingeriana in segmentul: Salinae-Porolissum.

Inainte sa ne sclipeasca ochii de bucurie pentru erorile altuia… trebuia sa ne reamintim ca S.R. (Sarmizegetusa Regia) a fost cercetata - incepand din anii 1920, in urma si pe urmele cautatorilor de comori… iar U.T.S. (Ulpia Traiana Sarmizegetusa; Gradishte - in limba “stramosheasca”) a fost cercetata de “imperiali” din 1765 - adica I.E.N. de romani.

Templele “vazute” de Franke pe Columna in “Palatul lui Decebal”… sunt nimic - pe langa “Sanctuarele Patrulatere de inspiratie Greco-Romana” pe care “Arheologii Nostri”… chiar le-au “gasit” in S.R… Romanii cred ca au murit de gelozie cand au vazut …”catai Antichitatea Greceasca pan’ hudele carpatice” iar Traian… a turbat cand a realizat ca porecla lui Decebal era Maximus si Dacii vorbeau Latina.

In ce priveste Tabula Peutingeriana (adica harta Drumurilor Romane din Imperiu)… …O eroare de sec. XIX este pardonabila - in fata Falsificarii Deliberate de sec. XX (in ce-i priveste pe istoricii români) a traseului: Lederata-Tibiscum.

Ce au facut “minunatzii nostri”?!… Au falsificat milele romane intre Azizis si Caput Bubali incat sa le iasa la socoteala traseul prin actualul Farliug: din III mile, au “facut” XII.

Una - este sa consideri “aproximative” distantele de pe Tabula Peutingeriana… si AltCeva - sa o “faci dan’ pix” cum vrei tu!..

Rusine sa va fie!!!

Ca si cand… Romanii isi bagau Armata Imperiala printr-un “off-road” in Farliug, pe un traseu ca “urina bivolului” spre capu’ bivolului (Caput Bubali)… Asta - doar ca sa le iasa Tapae = Poarta de Fier a Transilvaniei (locul unde Dacii si protoromânii s-au aparat de Romani si/respectiv Unguri ).

Rusine sa va fie… BAH!!! Nu suntetzi normali… si pe langa asta - suntetzi si nesimtziti!

Romanii erau Normali si cu Bun Simt (…istoric, militar, ingineresc, matematic,..etc). Asa ca s-au dus la Razboi pe unde Calea este mai Larga - BAAAAH!!!… si pe unde este mai usor de luptat si mers pentru Zeci de Mii de Soldati - BAAAH!!!… si pe unde te poti replia in pozitii dominante daca lucrurile nu ies cum traBAAAH!!!… …ADICA: in amonte, pe apa Timisului, din Lugoj spre Caransebes, prin Tapia.

Iar daca… am ajuns in preajma anticei - “Tapae”… de care “somitatzile istoriei carpatice” se feresc tare-de-tot; De ce sa nu spunem ca - in Spatiul Anatolo-Caucasian “Tepe” , citit inspre Iran - Tapeh, inseamna Colina?!!… asa cum Gebel-Aziz(is) inseamna Munte Sfant.

…………………………………………..

Nu trebuie se ne Tulburam!.. Demonul Timpurilor se Joaca Genial,.. Aici. Are un Simt al Ironiei - Demn de UN ‘ZO!

Va dau un simplu exemplu:

Chiar daca la inceput, in sec. XIII e.n., atunci cand Heraldica era o Notiune Culta si tinea de Clasa Dominatoare (…”asupritoare” - pentru cei mai recenti)… “Acvila Cruciata intre Soare si Luna” - insemna Togrul (…”secuiesc”…) incadrat de Soare si Luna…

… in sec. XIX e.n. s-a POTRIVIT de MINUNE cu Ideea Romaniei… AQVILA - Marturie a Originii Noastre Romane; CRUCEA - Marturie a Victoriei Noastre de Neam Crestin asupra Hoardelor Tataro-Pagane din Rasarit.

In Aeternum, AQUILA CRUCIATA intre SOARE si LUNA… inseamna: ROMA DIVINIZATA MITHRAIC.

O asemenea imagine… rivaliza chiar si cu imaginatia Imparatului Diocletian! SOL, LUNA, AQUILA, CRUX! Minunea Gandului Aeonic!

ZO are mila de copiii lui!.. chiar si Debilizati, intr-un TaRam pe care-l Bestializeaza cu prezentza lor.

…………………………………………..

… Singura Solutie pentru Taramu’ lu’ Habarnam este… inca o “Luminare”.

Dar… Nu - prin Lumina savanta a becului atarnat de tavan… Ci,.. prin JAR stins pe o piele imputzita.

Vlad Totoianu